not that it matters

…, dar mi-am dat seama ca, desi in dumnezeu cred asa, cumva, raiul si iadul mi se par pur si simplu povesti de adormit copiii.

asta nu ma ajuta deloc sa ies dn pasa proasta si pesimista care ar putea fi rezumata prin “why bother at all? la urma urmei tot o sa mor, mai devreme sau mai tarziu”. mai de mult ma gandeam ca as scapa de problema asta daca as avea o slujba care sa ma faca sa ma simt utila oamenilor, intr-un mod mai direct, ma rog, sa fiu doctor, sau ceva de genul asta, sau sa fac munca voluntara pentru nu’s ce asociatie care ajuta copiii flamanzi din somalia, sau balenele pe cale de disparitie, sau padurea amazoniana. din pacate m-am desteptat: nu conteaza prea mult daca ii ajut pe copiii aia, finca la urma cozii, tot o sa moara si ei intr-o zi. ca sa nu mai zic ca si io, orice-as face, tot o sa mor. si indiferent ce-as face, cand o sa mor pur si simplu o sa incetez sa exist. n-o sa ma duc nici in rai, nici in iad, finca nu exista. pentru toate cele pe care le facem ne primim rasplata aici, in lumea asta. ceea ce este perfect ok si nu m-ar deranja, daca n-ar exista singura problema ca lumea asta o sa se termine pentru mine la un moment dat, si orice-as fi facut cat am locuit in ea va fi dat uitarii en fin de compte- sau chiar daca, prin absurd, sa zicem ca as face ceva memorabil si care sa dainuie generatie dupa generatie, who cares? tot moarta o sa fiu. o sa traiesc in amintirea nu stiu cui? again, like i give a damn. tot o gramada de oase/cenusa/whatever o sa fiu.

si-atunci care e valoarea intrinseca, scopul vietii, ma rog frumos? ma tem ca nici chestia aia cu carpe diem nu ma satisface. oricat as carpe eu diem, cand mor, tot degeaba, oale si ulcele ma fac, la fel ca oalele si ulcelele unuia care n-a carpe diem in timpul vietii. chestia asta cu moartea e prea ireversibila ca sa ma satisfaca, oricum as intoarce-o. familie, copii, d-astea? bah. perpetuarea speciei nu mi se pare o scuza suficienta. ajung tot la chestia cu foametea din somalia. pana la urma, la naiba, tot/toti murim. sa-i salvez acuma nu inseamna oare numai sa le prelungesc suferinta? acuma, aia pe care ii ajut io nu trebuie sa gandeasca la fel ca mine, of course, si poate ei vor ca viata sa le fie prelungita, cu oricat de putin, si mi-ar fi recunoscatori. dar pot eu sa-i las sa-mi multumeasca asa, fara sa-i luminez asupra inutilitatii gestului meu? daca ma scap si le spun ca people, pana la urma o sa dati oricum ortu’ popii, ce atata zbatere?

hai ca am o adevarata d-aia, criza existentiala. noroc ca, in acelasi timp, am si o gramada de preocupari cotidiene care ma impiedica s-o aprofundez si sa pic in cine stie ce depresie suicidala. si uite-asa cu astea de zi cu zi o sa ma trezesc la un moment dat ca am si murit deja, si n-am apucat sa elucidez  problema. asa au patit toti marii intelepti, i’m sure

auzi, oare sa fie toate astea asa finca-s singura si patetica? daca eram maritata cu puradei m-as fi simtit mai implinita? sau pur si simplu as fi avut numai muuuuult mai putin timp sa-mi pun probleme fara solutie?? the truth is out there…

 

visez colorat

… dar nu la modul placut, though. dupa ce am visat ca vedeam la tv ca murisera ai mei intr-un accident aviatic, si ca bunica-mea (care are 80 de ani) voia sa divorteze de bunica-miu (care-i mort de 15 ani)… acuma am visat si ca visam (!!) ca bunica-mea murise, dar visul era asa de real ca-i spuneam si lu’ mama, si dupa ce boceam amandoua pe saturate, ii spuneam ca de fapt fusese vis si s-ar putea sa nu fie adevarat… si in aceeasi noapte am mai visat si ceva SF, cum ca exista entitatea asta transparenta, cu consistenta de cauciuc asa, mai moale, ca un tub de grosimea unei pulpe de om, care ma urmarea pe mine sa ma omoare (?). si ca sa ma omoare mi se punea de-a curmezisul in gura, sufocandu-ma si ingretosandu-ma in acelasi timp. minunat, nu?

alte vise idioate sunt cele in care fax sex cu r., desi nici nu-mi doresc, si nici nu ma mai gandesc la el mai des de 2 ori pe an in ultima vreme.

a, dar pentru prima oara in viata am visat si ca zbor. asta e o realizare! cica unii viseaza foarte des ca zboara, dar io de obicei visez numa’ ca pic. acuma descoperisem un fel de bat/ matura, si daca te urcai pe ea asa, gen vrajitoare, puteai sa zbori. era foarte usor de manevrat, daca ridicai partea din fata in sus te inaltai, daca o inclinai la dreapta faceai curba, etc. nu zburam foarte sus, ca n-aveam tupeu, numai asa, desupra copacilor, dar era super! singura problema era ca trebuia sa crezi ca e posibil. si la un moment dat imi dadeam seama ca ce naiba, nu-s in harry potter, nu se poate sa zbor pe-o matura- si gata, se termina cu zburatul

altfel, am aceleasi probleme ca si pana acum, imi ies in cale numai barbati cu care n-am ce face, the one continua sa se ascunda pe undeva de nu dau nici in ruptul capului de el… in timp ce mie imi ies riduri din ce in ce mai multe (unele marunte chiar si pe piept si pe picioare!!! da, alea de pe picioare cred ca sunt greu de imaginat, dar o sa vi le arat cand ne-om vedea…), ma dor diverse incheieturi pe care inainte nici nu stiam ca le am, si, all in all, asa cum ii ziceam lu’ mama cand eram ploada ca de ce sa fac patul dimineata daca tot o sa-l desfac din nou seara cand ma culc in el, acuma imi zic mie din ce in ce mai des ca de ce ne-om mai fi nascand daca tot murim :)) adicatelea, am probleme d-astea filosofice de doi bani si de clasa a 11-a de liceu, despre scopul vietii… probabil din lipsa de alte ocupatii, probabil finca n-am mai fost head over heels de aproape 10 ani, well, explicatii se pot gasi cu tona, dar the bottom line tot este ca, vorba aia, toti ne ducem :))

fac ce fac si ma intorc la castravete. i suck. ma duc sa-mi scot hainele de vara de la naftalina, mai bine

p.s. am aflat o chestie, care m-a socat si m-a amuzat, desi nu-i de fapt nici socanta si nici amuzanta, neaparat. lumea de la mine din “clasa” (ma rog, persoanele cu care n-am io prea mult de-a face) se intreaba daca nu cumva sunt lesbi!!! ma intreb daca chiar oi fi aratand/ m-oi fi comportand ca si cum as fi… si daca chiar sunt, da’ i’m in denial?? bah. dupa cum spuneam, mai bine ma duc sa-mi scot hainele de la naftalina…

 

well…

cu frecventa obisnuita de un entry din an in paste, scriu si de data asta. si finca la titlu si tema n-am reusit sa ma hotarasc intre “pustiirile din noi” si “it’s just a f#$*ing number”… am lasat-o asa, non-commital si in coada de peste cu puncte-puncte.

e sezon de mutari si schimbari in japonia. oamenii isi termina bursele si pleaca acasa, absolvesc o facultate si intra la alta, sau se-apuca de munca, etc. anul trecut cam asta faceam si io, imi mutam cuibul, si nu-mi vedeam capul de treburi, impachetam intr-un loc si despachetam in altul, anulam contractele la curent, net, etc, in nara, si dadeam telefoane sa-mi dea astia drumu’ la curent, gaze, etc, in osaka…

din fericire n-am plecat (inca) definitiv din japonia, si nici fosta camera de camin n-a ajuns sa fie un loc numai in mintea mea, pentru ca in camere identice stau inca romancele din nara, si ma primesc la ele, de voie, de nevoie, din cand in cand. mi-am adus insa aminte acu’ cateva zile ce-a fost cel mai rau cand am terminat de impachetat si facut curatenie la mine in camin la nara: ecoul. camera  aia minuscula, in care ingramadisem atatea lucruri timp de trei ani, acuma ca era complet goala, avea ecou! crunt.

nu vreau sa ma gandesc cum o sa fie cand o sa trebuiasca sa ma car, cu toate astea ale mele de acuma, inapoi in romania. ca sa nu mai zic ca nu-mi pot inchipui viata mea in romania. e la fel de (im)posibila ca moartea. inevitabila, dar inimaginabila. あり得ない.

anyway, asta era despre pustiiri. despre numere, evident, e in legatura cu cei 30 de ani ai mei. mi-am terminat frumos my twenties la munte si zapada, la shirakawa, mi-am inceput la fel de frumos my thirties in okinawa, la mare albastra, nisip alb si caldurica… si totusi! de ce ma simt scapatata, cu un picior in groapa? de ce simt o invidie vecina cu nebunia fata de plozii de 23-24 de ani? ce-ar fi trebuit sa fac atunci, n-am facut, si ma roade acuma? sau as putea probabil sa mai fac si acum, dar ar insemna sa ma prefac tanara, si ar fi penibil si patetic? oi fi vrand sa port fuste super-scurte, de care n-aveam destula incredere in mine sa port cand eram mai tanara? oi fi tanjind sa-mi pierd noptile prin baruri, agatand tipi, cum n-aveam tupeu sa fac cand eram mai tanara?  mi-o fi lipsind ce n-am facut (de toanta, stiu) prin facultate? si din cauza ca n-am facut atunci, nu reusesc acuma sa trec la nivelul urmator (familie, slujba, etc)? si sunt asa, intepenita intr-un namol de mijloc, ambiguu, de nu pot nici sa ma-ntorc inapoi, evident, dar nici inainte in my thirties n-am cum merge, ca-s ramasa cu restante la my twenties?

inca nu stiu cu ce din viata mea nu-s de acord (sau stiu, dar nu vreau sa recunosc?) , si rotunjimea cifrei ma panicheaza mai tare decat trebe. dar what’s in a number?  n-ar trebui sa conteze, nu?

bleah. uite-asa trece viata pe langa mine. si io stau si ma intreb, si disec, si nu intereseaza pe nimeni, si la sfarsit mi se face si mie sila, si e pierdere de vreme. go out and play! ca nu mai ai decat (in cel mai bun caz) inca vreo 30-40 de ani de trait. si entry-urile “despre moarte si alti demoni” nu sperie nici moartea, nici demonii. bleah!

 

bottom line

intr-o saptamana schimb prefixul. ce pun pe lista de realizari? dupa cum scrisesem si intr-un status pe messenger, pot sa merg pe bicicleta fara maini. stiu, pare un lucru mic, dar va spun eu, e exhilarating. am invatat sa merg cu adevarat pe bicicleta cand am venit in japonia acum 4 ani- ma rog, stiam cat de cat de dinainte, dar numai prin parc si in linie dreapta:)) am incercat sa merg fara maini si mai demult, finca aveam un prieten olandez care mergea asa de parca asta era modul natural de-a merge pe bicicleta… va zic, e un lucru util, mai ales iarna cand mi se innoada lacrimile in barba si vreau sa-mi scot manusile ca sa ma sterg la ochi. anyway, saptamana trecuta am luat din intamplare ambele maini de pe ghidon, si n-am cazut! acuma pot sa merg cateva sute de metri buni asa, pot sa iau si anumite curbe mai largi si… ma intrebam daca bicicleta fara ghidon n-ar fi ceva absolut posibil- doar ca nu in cazul bicicletei mele, ca am franele pe ghidon, si nu stiu daca m-as mai putea opri altfel decat prin cadere :))

merg si la sala de vreo 4 ani de cand sunt in japonia- de, plateste guvernul japonez- si asa am reusit sa fac din nou ceva ce puteam prin scoala generala: spagatul! pana la 40 de ani, scopul e sa fac si sfoara… una peste alta, am stomacul mai plat, cu inceput de six-pack, fundul mai ferm, picioarele mai ne-celulitice, bratele mai putin gelatinoase decat la 20 de ani… se pune? pe de alta parte, vad la sala o gramada de babe super-musculoase, care par sa vina zilnic si sa stea acolo cu orele, de unde trag io concluzia ca altceva mai bun de facut- sters nepoti la fund, etc- n-au… cam trist! degeaba ma apropii io acuma de corpul ideal daca nu se bucura nimeni de el… gravitatia e totusi gravitatie, si tot felul de lucruri o sa inceapa sa se lase, sa atarne, sa se usuce… deci la ce bun? brrr!!!

doctoratul e de-abia inceput, l-oi termina la un moment dat… e al cincilea an cand predau engleza p-aici cu regularitate, desi tot part-time… come to think of it, am lucrat si io ca adultii numai un an jumate, in moldova…

stau cu chirie (nu vad ce e rau in asta, as sta toata viata, dar oamenii din jurul meu vad ca-si iau case, etc, si ma intreb daca-s normala)… n-am masina (ma rog, am participat la masina familiei, deci am… cam o portiera). am vreo cateva dulapuri de carti, aici si in romania, am niste electrocasnice de capatat, niste electronice ale mele… si cam atata! dup-aia, m-am plimbat oleaca pe ici, pe colo, am facut multe poze, dar oare o fi mare lucru?

despre the significant other, ce sa mai zic… s-au perindat vreo cativa prin viata mea/patul meu, sau io printr-al lor, da’ degeaba. am fost indragostita o singura data. dup-aia am invatat ca pot sa fiu numai atrasa fizic, si nu-i nimic rau in asta, si e si mai simplu, si doare mai putin la sfarsit. si uite-asa, pe an ce trece devin mai pretentioasa, si mai tipicara, si mai sigura pe mine, si mai independenta, si toti barbatii care au mai ramas neluati mi se par ieftini si mici si plini de sine, si-n genere mi se pare ca nu merita asa o comoara de fata ca mine :)) uuuu, i’m too sexy for my shirt, yeah, yeah

mai bine ma opresc, ca iar o sa scriu un post “despre moarte si alti demoni”. bah, una peste alta nu ma simt de 30 de ani; mai mult de 25 nu mi-a dat nimeni niciodata la prima intalnire; n-oi avea multe, dar am ce-mi trebe, oi fi inca singura, dar am invatat sa vad si partea plina a paharului astuia si… mda, vulpea care nu ajunge la struguri zice evident ca prefera merele… hehehe!

 

notes to and about self

tocmai m-am intors acasa, stau cu picioarele pe “sobitza” si scot aburi. brrrrrrr!!! zilele trecute au amenintat astia ca o sa ninga, dar, cel putin in osaka, a fost alarma falsa. m-am uitat degeaba pe geam din ora in ora, a plouat morocanos toata ziulica…

ce voiam sa observ despre mine ca sa ma trag singura de urechi:

1. dependenta de emoticoane. vorbeam cu mi-chan pe google talk, care este un programel foarte util pentru cei care au net la serviciu si vor sa mai chatuiasca cu lumea fara sa le popuiasca vreo fereastra de mess tocmai cand le face seful morala. ma rog, asta stie toata lumea. si banuiesc ca se stie si ca, spre deosebire de yahoo messenger si de skype, google talk-ul nu are emoticoane. drept care m-am simtit handicapata. trebuia sa-mi inchei propozitiile cu ceva. iar emoticoanele au devenit un fel de semne de punctuatie. si finca nu le aveam, trebuia sa le “povestesc”: “maimutoiul care ranjeste”, ”maimutoiul care te ia in brate”, “maimutoiul care rade diabolic”, samd, samd.  ce sa mai, sunt naspa. constatasem de dinainte ca am inceput sa desenez emoticoane rudimentare si pe putinele mesaje de hartie pe care le mai scriu… si ca ma deranja vag ca nu pot adauga ceva maimutoi tampitel la statusul de pe mess… minunea este cum reusesc sa scriu aici fara :)) morala: ar trebui sa reinvat sa-mi exprim emotiile fara emoticoane, nu?

2. este enervant ca, pe vremea cand eram 100% single, ideea mea de weekend/seara perfecta era completa cu niste spaghetti bine facute (de mine), niste vin/visinata si o baie lunga si fierbinte, precedata sau urmata, dupa caz, de: epilat, masca, creme, manichiura, pedichiura, etc. a, si un film dragutz. ce mi-as fi putut dori mai mult? sa nu ma frece nimeni la creier, si sa am tot timpul din lume with myself, for myself. acuma ca procentul de “singleness” s-a schimbat, de ce nu-mi mai ajunge? a, si de ce personajul respectiv, cu care am crezut ca n-as putea sa fiu niciodata, acuma ca m-am hotarat ca poate pot, brusc si deodata mi-a devenit cvasi-indispensabil, intr-o forma sau alta? doar ma simteam bine numai cu mine inainte… ideea este sa reusesc sa ma simt in continuare bine cu mine, dar sa stiu ca imi poate fi bine (nu neaparat mai bine) si cu el (nu neaparat numai cu el). deal?

3. am scris intr-un post anterior ca ma enerveaza ca uneori unii barbati cred ca daca ii lasi sa faca ce vor cu tine (in pat, i mean) inseamna ca si tii la ei. era o observatie bazata pe vreo doua experiente. ce dovada de double standards pe mine! ca fac fix acelasi lucru, cand imi convine mie. concluzia: sexul si dragostea nu sunt neaparat doua chestii total fara legatura, dar pot foarte bine fi (doh!). a nu se uita, si a se actiona in consecinta, de la caz la caz. ok?

 以上。

 

obsession

am vazut prima data “in the mood for love” in anul patru de facultate, la institutul francez, cu un tip de care incercam sa nu ma atasez prea mult. cand l-am vazut, m-am gandit la r., care, fizic, era departe de mine, si continua sa se departeze, incet dar sigur, si pe celelalte planuri, cele care contau. desi atunci nici unul dintre noi cred ca nu era pregatit sa recunoasca asta inca.

ma tem ca nu ma pricep sa vorbesc despre filme- mai ales despre cele care imi plac, mai ales despre asta. coloana sonora, rochiile ei, parul lui pomadat, tacerile. lentoarea, langoarea, drama aia retinuta, care te face sa clocotesti pe dinauntru, sa ai chef sa iesi pe strada si sa te indragostesti de primul om care-ti iese in cale.

dar mai ales coloana sonora, partea asta cu viorile, care habar n-am ce/de unde este, sau cine a compus-o, dar ma obsedeaza, si de fiecare data cand imi aduc aminte de film, trebuie s-o gasesc si s-o ascult de cel putin zece ori… sau pana uit de ea si ma iau cu viata.

trebuia s-o am, partial, asa cum se gaseste ea pe youtube, si pe blogul meu. there!

 

new year resolutions ‘08

asta cu hotararile de anu’ nou bagsama ca e asa, ca sa poti repara ce ti-a mers prost, sau ce-ai facut pe dos in anul dinainte… acuma, mie mi-or fi mers o gramada de chestii aiurea, si banuiesc ca si greseli am facut cu duiumul, si mi-au zburat si cateva stoluri de porumbei din gura, da’ o sa ma limitez numai la o singura chestie, care nu mi-a mers numai anul trecut prost, ci parca dintotdeauna: men.

deci, promit ca anul asta sa nu-mi mai pice cu tronc cine nu trebuie, sa nu ma mai uit dupa older men, ca nu-s ca vinul, si older nu inseamna neaparat better, si nici dupa barbati mai puternici sau mai destepti sau mai 格好いい decat mine, ca nu exista ;p. pentru ca, in materie de desteptaciune, lucrurile sunt greu de apreciat si comparat (cf teoriei inteligentei aleia…speciale? sau cum ii ziceam noi? genul ala de inteligenta pe care e clar ca omul o fi posedand-o, ca altfel n-ar fi ajuns unde a ajuns, doar ca noi n-o putem intelege nici in ruptul capului… ), iar masculul puternic si dominant poate fi belea la casa omului… la fel ca si cel 格好いい, si de cele mai multe ori constient de ce “bun” e el. ma reprofilez pe d-astia mici si maleabili. si-n loc de “buni”, o sa-i caut “draguti”. ca cica pot fi modelati sa fie cum vrei tu. am zis, am zis!

si poate, ca o rezolutie secundara, o sa incerc sa ma stresez mai putin, ca numarul de neuroni e oricum in scadere… si nici la inima nu face bine…

gata! so help me god! 

 

ananas et co

descoperirea anului e ca ananasul nu creste in copaci, ca nucile de cocos, bananele si toate celelalte fructe exotice pe care n-am apucat sa le vad decat pe tarabe, si asta destul de recent, adica dupa ce n-am prea mai fost copil. desi cand le-am vazut n-are legatura cu nimic. anyway, ananasul, dragii mei, e un fel de varza. si creste asa, fara gratie, pe jos, pe pamant. asta am aflat io zilele trecute uitandu-ma la TV noaptea tarziu…

am visat ca impodobeam bradul cu s. nu era nici placut, nici neplacut, iar cand m-am trezit nu mi-a parut nici rau, nici bine ca fusese doar un vis. doar m-am gandit ca-mi urasc subconstientul.

am mai visat si ca c. pleca in romania de tot, si io ramaneam in japonia. asta a fost foarte neplacut. si m-am simtit usurata cand m-am trezit si am stiut ca nu-i asa.

dup-aia am mai visat niste chestii pe care am vrut sa le scriu aici, da’ intre timp le-am uitat. poate-i mai bine asa. cred ca erau vise care aveau legatura cu postul trecut, ala cu moartea si batranetea. am vazut ca si pe altii ii chinuie aceeasi teama. pe iubita si pe r., si dup-aia si pe niste oameni ale caror bloguri se intampla sa le citesc, fara sa-i cunosc si pe ei personal. o fi o chestie normala la varsta asta. am acum si confirmarea faptului ca e posibil sa ajung la 80 de ani si sa nu fiu pregatita sa suport neajunsurile batranetii, si apropierea mortii. v., care are deja peste 70, e constant furios pe lucrurile pe care inainte le putea face si acuma nu mai poate. nu reuseste sa accepte ca are nevoie de ajutor, se forteaza sa faca totul singur, esueaza, e iritat si iritant. la naiba…

anul trecut am fost singura de revelion, anul asta de craciun. (sper ca macar petrecerea de la barul din nara, la care ma duc cu niste prietene in noaptea de anul nou, sa compenseze depresia de zilele trecute). am vorbit in ajun cu ai mei, si la sfarsit tata mi-a spus ca ma iubeste. n-am stiut cum suna cuvintele astea in gura lui pana acum. sora-mea mi-a spus mai demult ca pe lista ei de oameni dragi eu sunt prima, inaintea prietenului ei. de cand sunt in japonia, le-am scris si eu alor mei ca ii iubesc. ce face distanta… tre’ sa incerc sa traiesc mult si bine…

k., ex-barbatul-visurilor-mele, ma innebunea cu health-mania lui. toate cremele si cremutzele, grija sa nu manance prea nu stiu cum, zaharul, grasimea, etc, ma scoteau din minti. constat ca ma indrept spre acelasi stil de viata. mananc sanatos, de parca as fi bolnava, sau la dieta. daca am aflat ca uleiul de masline e bun la digestie, mi-am cumparat doua sortimente, si am pus in tot ce se putea pune. am strambat din nas si am dat sfaturi de viata sanatoasa unei prietene care-si punea trei pliculetze de zahar intr-o cana de ceai. nu-mi mai plac prajelile. carnea o mananc numai fiarta sau fripta, si pe cat se poate, nu porc sau vita, numai carne alba, ca aia e buna. ma duc la sala. beau sucuri naturale- cred ca n-am mai pus cola sau alte chestii artificiale&carbonatate in gura de ani buni. i suck! ma mai salveaza numai faptul ca inca fumez&beau, desi numai la ocazii, si cu masura. tre’ sa-mi cer scuze de la k. ca-l luam peste picior acu’ 2 ani ca-i prea “healthy”. si prea fixist. asta-s si io acum, sau o sa fiu, foarte curand. bah! 

asta-i ultimul post de pe anul asta. ar fi fost bine daca l-as fi putut scrie mai optimist. poate la anul… 

 

midlife crisis か？

am citit pe blogul unui prieten de-al unui prieten…s.a.m.d, ca femeile care scriu bloguri sunt urate, frustrate sau maritate. omul glumea, desigur, da’ mi-a cam taiat pofta sa scriu. caci maritata nu-s. la cauza, unii ar putea trece primul adjectiv, la efect, pe al doilea. bleah!

oricum, n-aveam mare lucru de scris. in afara de venting about feelingul asta de sfarsit de an, la care se adauga unul nou, de sfarsit de 20’s. ca-n 2 luni o sa fac 30 de ani. bah, big deal, doar se stie ca, in ziua de azi, the 30’s are the new 20’s, the 40’s are the new 30’s, and so on and so forth. asa zicea s., care face 40. pe de o parte e si adevarat, si suna si incurajator. pe de alta parte, seamana cu chestia aia de-o zic barbatii cu scula mica, ca tehnica e baza. sau nu?

a, mi-am adus aminte, scriind despre “scula”(bear with me, stiu, iar scriu despre organe- dar de data asta e din interes pur lingvistic!)- ca mai vreau si io sa scriu d-astea, da’ i can’t bring myself sa le scriu asa cum sunt, ca parca ma violenteaza si pe mine… iar cand scriu mai eufemizat, mi se pare ca scriu articole d-alea din penthouse, cu sulita lui desfacand trandafirul ei petala cu petala… yuck! pff, nici macar n-am talent! anyway, citind io diverse bloguri si commenturi si asa mai departe, mi-a placut ideea cu “p..la” si aia cu “pwla”. vom implementa :))

hai ca m-am binedispus singura! ca de fapt voiam sa scriu despre frustrarile mele legate de apropierea pragului de 30 de ani. cum erau ele de 2 feluri, unele orientate spre trecut, si legate de asteptarile societatii (am 30 de ani si nu-s nici maritata, nici nu muncesc, nici plozi n-am facut inca, ca oamenii NORMALI…), si altele despre viitor, si asa, mai absolute, nu’s cum sa zic (futu-i, imbatranesc fizic, da’ psihicul nu tine pasul, si ce naiba ma fac daca o sa ajung la 80 de ani si o sa mor fara sa fiu inca pregatita pentru asta???).

partea cu ce asteapta societatea de la mine sa fi facut pana la varsta asta, recunosc, e apa de ploaie. the 30’s are… deci mai am timp. daca imi vine cumva cheful. (zic ca n-am chef pentru ca n-ajung la struguri? hm, dar asta-i alta poveste. sau nu?). acuma, cred ca pana la urma m-as impaca si cu ideea ca n-am facut ce fac toti, ca nu-s “in randul oamenilor”. imi fac randul meu, ca tarzan care-si face singur gaura, na! da’ ce ma roade (si din ce in ce mai mult in ultima vreme) e partea cu imbatranitul si muritul. nu ma simt de 30 de ani, si, de exemplu, nu mi se pare nici ca ai mei se simt de 50… cum o sa reusesc sa ma simt de 80, si sa astept sa mor, ca asa-i NORMAL? asta, ma rog, presupunand ca o sa ajung pana la 80…

ma opresc, ca simt ca ma prost-dispun la loc. pfuuuuuuuuuu…

 

a venit toamna

っていうか, se cam si trece de-acuma… zilele sunt scurte, si, poate tocmai d-aia, lumina e densa, frunzele sunt rosii si galbene si portocalii… in magazine si pe strazi a dat deja iama, evident, spiritul craciunului japonez care ma enerveaza asa de tare: mos craciuni rosii si zambareti, decoratiuni sclipicioase, jingle bells fara nici un sens- ca de obicei, ma iau dracii si vreau sa le spun ca e prea devreme, muuuuult prea devreme, si de altfel, probabil nici mai incolo io n-o sa am timp de craciun, nici anul asta. anul trecut pe vremea asta scriam la lucrarea de masterat, acuma am de buchisit la o prezentare pe 28, si de incropit un articol pentru o revista… bah, de fapt nu despre asta voiam sa scriu.

ieri vorbeam pe mess cu i. si mi-a trimis un link cu bitza feturing parazitii, ala cu “vorbeste vinul”, the ultimate hip-hop love song. care mi-a adus aminte de facultate si m-a bagat in galeata cu melancolie, asa, cum sa zic… tineam minte ca astia de la parazitii erau niste mistocari si aveau versuri pline de porcarele fruste pe care nu le auzeai in alta parte, da’ noua ne placeau si ne distrau, si le invatasem pe dinafara: “mami, eu ma duc la mare sa sug p…./vai, mama, ai grija, ca acolo sunt multi golani. vrei sa vin cu tine?” sau “viata e plina de rahat/ iar tu esti plin de viata” , si asa mai departe. cum am avut io odata un prieten care vorbea numai in citate din “matrix”, sau unul care vorbea in citate din reclame, mie mi se intampla sa vorbesc in citate din parazitii. sincer, ma mai apuca si acuma. erau misto. erau putin vulgari, dar aveau versuri inteligente, foloseau, pe langa cuvinte referitoare la organele reproductive si la reproducere in general, si o gramada de cuvinte destepte, d-alea cu multe silabe, in contextul adecvat. erau suparati, porniti impotriva sistemului, violenti, tineri si nelinistiti, rebels without a cause, ce sa mai. sau asa mi se pareau mie atunci. erau ceva ce eu nu puteam sa fiu. droguri, sex, chestii. baieti de baieti. versus fata cuminte si studioasa mereu cu nasu’ in vreo carte de, say, literatura engleza veche. 

am reascultat acuma niste melodii mai vechi de-ale lor, si vreo cateva noi, sau ma rog, scoase anul trecut, si m-am deprimat total. nu mai sunt funny. nu mai sunt ceea ce n-aveam io curajul sa fiu. sunt o chestie cu care ma identific prea mult, ca atitudine. bitter&old.