cynicalobasan and her life in japan

incercam sa scriem folosind internet explorerul. ca vad ca nu mi-a mers cu opera. daca si asta face figuri, cred ca ma enervez.

voiam sa mai scriu despre inca o chestie. saptamana trecuta ma intorceam de la scoala si asteptam cu bicicleta la semafor. de nu se stie unde, a venit o vrabiuta, cred ca era pui, care a zburatacit foarte nehotarat pe-acolo- banuiesc ca inca nu stia ca lumea sa zboare, sau poate era bolnava, sau ceva- anyway, la un moment dat n-a mai putut, si-a dat sa aterizeze pe bordul unei masini, dar n-a reusit si-a cazut sub masina. si dup-aia s-a facut verde si nenea cu masina a trecut peste fara nici o jena. am crezut ca poate vrabiutza o sa nimereasca cumva intre roti, dar, ceasul rau, pisica neagra, n-a fost sa fie. a calcat-o numa’ bine, si atata i-a fost.

(pe explorer merge ca lumea!)

anyway… in cele cateva secunde in care am avut io drama vrabiutei sub ochi, m-am tot gandit ce sa fac…cand am vazut ca pica sub masina, am avut o clipa impulsul sa ma duc s-o iau…dup-aia m-am gandit c-o s-o recuperez dupa ce trece masina…dup-aia, cand am vazut c-o calcase, pentru o clipa, am fost- culmea culmilor!-cumva usurata. nu mai puteam face nimic. nu mai trebuia sa fac nimic. nu mai era nevoie sa ma gandesc ce-o sa fac cu vrabia dupa ce-as fi salvat-o, nu mai era nevoie sa-mi fac griji despre ce-ar fi zis oamenii din jur cand m-ar fi vazut adunand vrabiute muribunde de pe strada!

in concluzie, ce voiam sa zic este ca mi-i sila de mine ca desi, pe de o parte, am pornirea asta sa ajut animalute, babute care nu pot sa treaca strada, etc, pe de alta parte imi fac probleme ne-necesare si egoiste despre “ce-or sa zica ceilalti”! am mai avut problema asta si inainte, cand am dat jos din copac una bucata pisoi care nu mai stia sa coboare singur, si a trebuit sa ma urc io dupa el, ditamai capra… sau cand am vazut tot un motan, bolnav, in fata unui bloc, si am stat si m-am uitat la el o gramada, incercand sa ma hotarasc ce-as putea sa fac, unde sa-l duc… de fiecare data am avut pornirea aia initiala sa fac ceva, si dup-aia mi s-a parut ca o sa fiu ridicola si-am vrut sa trec mai departe, dar pana la urma am luptat cu mine si am luat initiativa… da’ luptatul asta cu mine si cu frica de “losing face” ma scoate din minti. ma face sa ma urasc sincer, sa-mi fie greata de fiinta sociala din mine…

gata. asta a fost. ma duc sa citesc chestii destepte.

a fost taifun, a fost cutremur… parintii mi i-am educat bine, nu se mai alarmeaza la fiecare stire nebuna de la teveu’ romanesc. tata verifica frumos pe harta (google earth, eventual), si o calmeaza si pe mama, care, ca orice femeie, ca si mine, nu le prea are cu hartile. si gata. prietenii mi-au mai scris sa ma intrebe daca-s ok, am apreciat gestul, dar m-am enervat pe astia care transmit informatii doar vag adevarate.

(imi poate spune si mie cineva  de ce nu vrea blogul asta sa se scrie ca lumea? imi rupe randurile cand mi-i lumea mai draga, sau mi le lungeste la infinit…m-am saturat! e de vina browserul? ma iau dracii!)

asa… voiam sa mai zic ca uneori tot mi se mai pare ciudat ca sunt unde sunt… dupa mai bine de 3 ani! cred ca am ceva probleme la cap. de cele mai multe ori uit de toata chestia asta cu traitul intr-o tara straina, cu oameni ciudati care vorbesc o limba ininteligibila… da’ am momente in care ma identific asa de tare cu ei si cu felul in care vad ei strainii, incat incepe sa mi se para si mie imposibil sa inteleg japoneza, mi se pare crazy sa n-am chiar nici un problema sa ma plimb cu trenul, sa vorbesc cu oamenii la banca, la magazin, la scoala, sa merg la cumparaturi, etc, etc.

mda… am ajuns la concluzia ca ma scoate din minti felul in care se poarta cu mine site-ul asta. ma las de bloguit momentan. poate incerc din internet explorer. ca nu se mai poate!