inainte de avioane: m-am uitat sa vad daca ma citeste cineva- hihihi, nu! ce bine e sa ai un blog in spatiul internetic, deci foarte public, dar care sa fie la fel de privat ca un jurnal de hartie pe care-l tii in sertar!! ei, nu ma plang, m-am uitat numa’ asa de curiozitate, stiu ca nici nu scriu prea des, nici cine stie ce chestiuni interesante…mai stiu si ca am doua cititoare fidele, pe care le salut pe aceasta cale, hehehe!

voi stiti deja ca mi-e frica de avioane (si de gandaci, exact), si ca sunt nebuna din puctul asta de vedere. dar ma iubiti si ma iertati, si ma suportati cand va impui capul cu prostiile mele.

de la geamul apartamentului meu se vad avioanele decoland de pe aeroportul itami. io m-am nascut si am crescut in galati, unde n-avem aeroport, si unde avioanele erau o chestie care se vedea destul de rar, asa ca am ramas pana in ziua de azi cu obiceiul de copil intarziat de a arata cu degetul orice masinarie zburatoare care se vede mai mare sau mai clar pe cer- ca la mine pe maidan era un eveniment cand se vedea avionul, deci toti copiii erau in competitie care descopera mai multe- erau ca un fel de trifoi cu patru foi, sau ceva de genul asta… cand m-am mutat la bucuresti, parca erau mai multe zburatoare d-astea, si-n japonia, nu mai vorbesc… dar de cand m-am mutat in ikeda, am ocazia sa le vad in acele 5-10 minute de dupa decolare, cand n-ai voie sa-ti scoti centura de siguranta si sa te misti din scaun…momentele alea in care se pot intampla tot felul de belele, cand inca aerul nu-i destul de rarefiat ca sa faca avionul mai usor… ma rog, ati prins ideea. in consecinta, in primele cateva luni dupa ce m-am mutat, de fiecare data cand auzeam zgomot de motor de avion, ma duceam la geam sa-l vad cum se ridica… sa-l imping cu vointa mea in sus, pe de o parte, si pe de alta parte, sa ma conving ca, oricat de multe ar decola, toate reusesc sa ajunga la inaltimea de croaziera fara incidente. ceea ce asa a si fost, pana in ziua de azi. cand totusi nu ma mai duc la geam sa verific. da-mi dau seama dupa zgomotul motorului, sic!

acuma, convietuirea asta cu avioanele credeam ca o sa ma vindece de frica de zburat. da’ n-am io norocul asta…pana la urma, tot cu metoda veche o sa-mi inving frica si-o sa ma urc in avion si poimaine: 1) trebuie sa ma urc, am dat un pumn de bani si altfel n-am cum ajunge acasa; 2) poate totusi nu pica; 3) si daca pica, dupa ce mor n-o sa mai simt nimic (desi de curand mi-am dat seama- cam tarziu pentru o obsedata ca mine- ca pana la momentul “dupa ce mor”, daca e sa pice, caderea o sa fie lunga, si o sa am timp sa ma gandesc la o gramada de lucruri, si o sa-mi fie ingrozitor de frica, si-o sa-mi para rau de o gramada de chestii pe care n-am apucat sa le fac).

ca sa nu mai spun ca ma enerveaza faptul ca zburatul asta ma face idiot de superstitioasa si religioasa. mi-am muscat limba cand mi-am cumparat biletul….daca e semn rau? nu-mi pun obiecte cate patru in valiza- “patru” si “moarte” se pronunta la fel in japoneza….zbor intr-o marti, cand sunt trei ceasuri rele… am facut curat in casa duminica, daca ma bate dumnezeu? pe de alta parte, nu pot sa cred in talismane norocoase, sau in rugaciuni. adica iau din superstitii et co, evident, numai partea rea… si de frica tot nu scap!!!

speram, totusi, ca o sa fie bine… acuma ezit daca sa scriu “daca nu, sa stiti ca va iubesc pe toti”. intotdeauna am scris entry-uri d-astea “testament” pe blog. si-ntotdeauna m-am gandit ca s-ar putea sa fie pieze rele… da’ daca doamne fereste? sa raman cu lucruri nespuse? hm… in orice caz, mai bine ma opresc. aia pe care ii iubesc o sa stie asta si daca nu apuc sa le spun. pe de alta parte, de ce n-as apuca? atata lume zboara in fiecare zi, si nu pateste nimic, iar in accidente de tren si masina mor mai multi oameni…bla-bla-bla! daca as putea sa cred!!! doamne ajuta…