cynicalobasan and her life in japan

…si zic numa’ “freakin’” finca nu-mi place sa ma exprim vulgar in scris… in ton cu my inner eyebrow incruntandu-se peste my inner eye, my inner mouth bolboroseste niste porcosaguri mult prea maiastre in momentul de fata… desi ca habar n-am pe cine-s de fapt furioasa, probabil pe mine.

nu-mi dau seama cum am ajuns sa fiu ceea ce sunt acuma… ce procese subtile s-au desfasurat de-a lungul anilor, si m-au facut asa cum m-au facut. ce mi se intampla acuma trebuia sa mi se fi intamplat demult, cand aveam timp de tampenii d-astea legate de un love life prea imbarligat. dar deh, daca liceul l-am facut intr-o clasa de fete, intr-un grup de fete cu care ma simteam bine, ce-i drept, noi, care mai de care cu compexele noastre, noi, necurtate de (prea multi) baieti, ca cine se baga la una, trebuia sa inghita tot pachetul… si dup-aia in facultate am facut marea greseala sa ma indragostesc head over heels de, evident cine nu trebuia… nabadai, chestii, si uite-asa au trecut 4 ani de potentiale zburataceli in cuib in cuib- io femeia unui singur barbat, el barbatul unei singure femei (sau ma rog, asa am crezut io pana la proba contrarie- urmata de ruptura si mai cu nabadai, a broken hearted-ness that seemed to last forever- ‘course it didn’t but still, am mai pierdut fo’ cativa ani dup-aia si ca sa-mi ling ranile…)

and so i emerge, uite-asa cum ma vedeti, nu ma dau pe (la?) 5 baieti. io nu la ei, da’ ei da la mine… nu chiar 5, da’ si mai mult de unu’ sunt prea multi. ca uite descopar ca nu stiu sa spun nu. si nu pot sa aleg. ba, am 30 de ani maine-poimaine, de ce in loc sa se simplifice lucrurile, se complica? pai da, cunoscatorii cica zic ca o femeie e de-adevaratelea femeie abia pe dupa 30 de ani- adica, o sa am si mai multi pe cap de la anu’?  cross my heart and hope to die, nu ma laud si nu vreau sa ma dau mare ca ce buna si populara sunt, as fi vrut din tot sufletul sa fiu asa cand eram in liceu, in noptile alea de dupa discoteca cand plangeam ca nu voiau baietii sa danseze cu mine (grin), da’ acuma sa ma trasneasca daca-mi doresc! unu si bun nu se poate sa primesc? de ce tre’ sa am unu’ insurat (separat),  care mai si traieste la mama naibii, dar pe de alta parte e de familie, calm si relaxant, si-n plus imi si inmoaie genunchii numa’ cat se uita la mine; unu’ care sta aici, e super de treaba si de viitor, dar mi l-as dori mai mult ca frate mai mic+ beer buddy (evident ca el are alte aspiratii!); si unu’ in romania care ma aia la creier ca daca-mi e dor de el ca lui ii este (mie nu)… a, si nu se stie niciodata cand se gandeste pakistanezul ca poate mi-am revizuit atitudinea si vreau sa fiu cu el… ca nu-mi pare genul care cedeaza usor…

de fapt, nu, revin, nu ca nu cedeaza ei usor, nu-i asta problema… ar fi trebuit io la un moment dat sa invat sa spun “nu” mai ferm, ar fi trebuit sa am multe ocazii sa exersez refuzul, in liceu, in facultate, pana mea… acuma, nu reusesc sa conving pe nimeni ca chiar nu vreau… si-o sa sfarsesc si-acum ca si-n alte ocazii, dand dovada suprema de “availability”, ba chiar si de afectiune ( in mintea lor!)- o sa ma culc cu ei. de mila. putin si de curiozitate. dar mostly de ciuda ca nu reusesc sa-i refuz fara sa se simta ei naspa. yet another lousy lay. da’ macar i didn’t hurt their feelings. nu atunci, pe moment, ca dup-aia… la naiba, cat te poti culca cu unu’ inainte sa te tradezi cumva!

sunt o lepadatura superficiala, dar cu remuscari. cretin animal! imi place de ala de la mama naibii finca mi-o pune bine (brr, ce exprimare!)? finca e departe si… mai rarut e mai dragut? si asta d-aci ce cusururi are? de ce naiba nu poa’ sa-mi placa?? sau alalalt, ce-avea? era un pic enervant si injura cam mult, dar altfel…

nu pot sa fac o alegere ca lumea, de viitor, in cunostinta de cauza… nu pot decat sa astept “sa se aleaga” singure lucrurile, cumva, da doamne! cateodata, nu se prea aleg ele la timp, si mai sfarsesc si prin paturi in care nu tineam neaparat sa ajung, dar n-am stiut cum sa ma feresc. ii las pe cate unii (acuma, e drept ca nu-s asa de multi, vorbim totusi de un numar mai mic decat degetela de la o mana- pana acum!) sa-mi faca ce vor ei, cateodata reusesc s-o iau destul de “impersonal” cat sa-mi si placa… se-ntampla niste chestii mecanice, sunt atinsi niste centri nervosi, mintea imi iese din cap si mi se concentreaza in buricele degetelor, pe spate, pe piele in general si, de la un moment dat, nu prea mai conteaza ca am ajuns acolo numa’ finca as fi avut de ales, da’ n-am stiut cum… a doua zi e naspa, dar memoria da la spate repede chestiile neplacute, ca altfel am muri de depresie… si uite a naibii chestie, io tot uit, si tot repet greseala, si de fiecare data cand o repet imi aduc aminte ca nu mi-a placut nici data trecuta, si-mi incrunt my inner eye sub my inner eyebrow, si ma rastesc cu my inner mouth, doar ca mai inner ear nu vrea sa auda… sau aude, dar tot degeaba, ca my inner self e self de lepadatura superficiala… desi cu remuscari…

nu mai inteleg nimic. am zis ca poate daca scriu, imi trece pacla asta cu care m-am trezit de dimineata pe creier, si ciuda, si dracii… nu stiu ce-am rezolvat, nu stiu cum sa ma scot… poate-mi spuneti voi. vorba aia, ご意見ご指導よろしくお願いいたします. 

am stat la coada la o expozitie dali mai bine de o ora… nici la rodin nu era prea liber… acu’ mai multi ani, am stat la coada si la o expozitie de-a unuia de-al lor, sesshu, parca. cozi organizate frumos, cu benzi d-alea de panza intinse pe stalpi, toate speciale pentru acest gen de ocazii, cu panouri din loc in loc sa-ti spuna cam cat mai ai de asteptat pana sa intri in muzeu, cu domni/domnisoare de la muzeu care sa-ti spuna cum sa te incolonezi si sa-si ceara scuze din 10 in 10 minute ca te pun sa astepti… ma rog, ideea nu e ca e o tara civilizata, ca asta stiam cu totii, ci ca lumea sta la coada ca sa intre la muzee. si la temple. la concerte de muzica clasica nu erau cozi, ca e cu bilet, dar, de fiecare data cand m-am dus io, sala a fost plina. orice concertel are publicul lui aici. la teatru traditional, de asemenea. n-ai sa vezi sala goala. nici bibliotecile nu-s goale niciodata. si nu ma refer la bibliotecile universitare, care si pe la noi forfotesc de studenti studiosi, ci la bibliotecile normale, municipale sau prefecturale. care-s pline si forfotesc aici, nu de studenti studiosi, ci de oameni de toate varstele, care vin, citesc, consulta catastihe, harti, albume, trag la xerox, iau notite…

se cultiva lumea-n tara asta, ceva de speriat!  io zic ca-i minunat!

sa traiasca nea pilot (si secundul/secunzii, si flight attendantii/attendantele, si personalul tehnic de la sol si din turnul de control…si in general, toata lumea!) ca ne-a dus si ne-a intors si nu ne-a lasat pe jos… decat atunci cand era cazul, si inca uimitor de lin (prima aterizare perfect lina pe care o am la Kansai International Airport- de obicei bate vantu’ peste Marea Japoniei, acolo, da’ acuma nici n-am simtit cand am ajuns de la 10.000 de metri la 4000…)

deci, da, am supravietuit si de data asta… acuma, cand ma uit pe geam la avioanele decoland de pe aeroportul de langa casa mea, ma gandesc ca ce minunate sunt ele, inaltandu-se asa madre si avantate pe cerul albastru (hohoho)…

apropo de cerul albastru, vine, in sfarsit toamna si in japonia. ma rog, partea ei frumoasa si senina, ca pana acuma ne-a cam plouat. da’ a inceput sa miroasa a kinmokusei, semn clar de toamna. mda, cand baraie cicadele e vara, cand miroase a kinmokusei e toamna, si pe luna e un iepuras care face turtitze de orez… din nou, din seria “you know you’ve been too long in japan when…” incepi sa vezi/auzi lucrurile asa cum le vad ei. cand incepi sa te identifici cu preconceptiile/misconceptiile lor. whatever!

si io care ziceam ca m-am simtit acasa in spatiul european! de simtit, chiar m-am simtit, ce-i drept. in touch with “my” normality. mai ales in elvetia, as zice. m-as stabili la geneva, cred. si la lyon, poate. la milano, nu stiu zau, prea multi romani. da’ oricum, una peste alta, tracand peste faptul ca “bariera lingvistica” m-a cam tinut din scurt (si ca acuma caut cuvinte in dictionarul japonez ca sa ma pot exprima in romana!!!), ca eram din nou ca studentul de la politehnica (ala cu ochii inteligenti, da’ care nu stie sa se exprime), si toata lumea imi vorbea in italiana/franceza de parca era de la sine inteles ca eu le puteam raspunde in limbile respective, trecand deci peste toate astea, in europa m-am simtit acasa… oana am ajuns in romania, ce-i drept, unde totu-i bine si frumos daca stai cu familia si prietenii, doar ca daca iesi pe strada lumea-i asa de agresiva si gri, si suparata, si plina de griji, incat zambetul tau de vacanta iti piere in doi timpi si trei miscari. dupa o saptamana, n-am mai simtit nevoia sa multumesc cand cumparam ceva (am multumit in continuare, da’ asa, emfatic, de “uite ce civilizata is io spre deosebire de voi”), nu le-am mai zambit soferilor care ma lasau sa trec pe zebra (ca mi-era sa nu urle dupa mine sa le dau numarul de telefon)… era sa-mi las pantoful, cum numai o cenusareasa romanca ar putea face, in namolul dens si cleios de pe cararea dintre blocuri… am vrut sa aprind aragazul fara chibrituri, si am asteptat ca usa de la maxi-taxi sa se deschida singura in statie… eh, mi s-a urcat japonia la cap, s-ar zice.

ce m-a mirat si m-a intristat cel mai tare “acasa” e ca in doi ani jumate, aproape nimic nu s-a schimbat. cel putin, nu in bine. da’ ma rog, poate n-aveam dreptate sa ma astept sa gasesc “europa” in romania dupa numai juma’ de an de la intrarea in UE. de fapt, naiba stie ce ma asteptam sa se schimbe. numa’ mi-ar fi placut sa nu ma faca oamenii sa-mi uit de sentimentul ala de vacanta frumos, cu care venisem din elvetia/franta/italia. dar probabil ca-n tara ta nu poti avea pretentia sa fii in vacanta. bah!