cynicalobasan and her life in japan

descoperirea anului e ca ananasul nu creste in copaci, ca nucile de cocos, bananele si toate celelalte fructe exotice pe care n-am apucat sa le vad decat pe tarabe, si asta destul de recent, adica dupa ce n-am prea mai fost copil. desi cand le-am vazut n-are legatura cu nimic. anyway, ananasul, dragii mei, e un fel de varza. si creste asa, fara gratie, pe jos, pe pamant. asta am aflat io zilele trecute uitandu-ma la TV noaptea tarziu…

am visat ca impodobeam bradul cu s. nu era nici placut, nici neplacut, iar cand m-am trezit nu mi-a parut nici rau, nici bine ca fusese doar un vis. doar m-am gandit ca-mi urasc subconstientul.

am mai visat si ca c. pleca in romania de tot, si io ramaneam in japonia. asta a fost foarte neplacut. si m-am simtit usurata cand m-am trezit si am stiut ca nu-i asa.

dup-aia am mai visat niste chestii pe care am vrut sa le scriu aici, da’ intre timp le-am uitat. poate-i mai bine asa. cred ca erau vise care aveau legatura cu postul trecut, ala cu moartea si batranetea. am vazut ca si pe altii ii chinuie aceeasi teama. pe iubita si pe r., si dup-aia si pe niste oameni ale caror bloguri se intampla sa le citesc, fara sa-i cunosc si pe ei personal. o fi o chestie normala la varsta asta. am acum si confirmarea faptului ca e posibil sa ajung la 80 de ani si sa nu fiu pregatita sa suport neajunsurile batranetii, si apropierea mortii. v., care are deja peste 70, e constant furios pe lucrurile pe care inainte le putea face si acuma nu mai poate. nu reuseste sa accepte ca are nevoie de ajutor, se forteaza sa faca totul singur, esueaza, e iritat si iritant. la naiba…

anul trecut am fost singura de revelion, anul asta de craciun. (sper ca macar petrecerea de la barul din nara, la care ma duc cu niste prietene in noaptea de anul nou, sa compenseze depresia de zilele trecute). am vorbit in ajun cu ai mei, si la sfarsit tata mi-a spus ca ma iubeste. n-am stiut cum suna cuvintele astea in gura lui pana acum. sora-mea mi-a spus mai demult ca pe lista ei de oameni dragi eu sunt prima, inaintea prietenului ei. de cand sunt in japonia, le-am scris si eu alor mei ca ii iubesc. ce face distanta… tre’ sa incerc sa traiesc mult si bine…

k., ex-barbatul-visurilor-mele, ma innebunea cu health-mania lui. toate cremele si cremutzele, grija sa nu manance prea nu stiu cum, zaharul, grasimea, etc, ma scoteau din minti. constat ca ma indrept spre acelasi stil de viata. mananc sanatos, de parca as fi bolnava, sau la dieta. daca am aflat ca uleiul de masline e bun la digestie, mi-am cumparat doua sortimente, si am pus in tot ce se putea pune. am strambat din nas si am dat sfaturi de viata sanatoasa unei prietene care-si punea trei pliculetze de zahar intr-o cana de ceai. nu-mi mai plac prajelile. carnea o mananc numai fiarta sau fripta, si pe cat se poate, nu porc sau vita, numai carne alba, ca aia e buna. ma duc la sala. beau sucuri naturale- cred ca n-am mai pus cola sau alte chestii artificiale&carbonatate in gura de ani buni. i suck! ma mai salveaza numai faptul ca inca fumez&beau, desi numai la ocazii, si cu masura. tre’ sa-mi cer scuze de la k. ca-l luam peste picior acu’ 2 ani ca-i prea “healthy”. si prea fixist. asta-s si io acum, sau o sa fiu, foarte curand. bah! 

asta-i ultimul post de pe anul asta. ar fi fost bine daca l-as fi putut scrie mai optimist. poate la anul… 

am citit pe blogul unui prieten de-al unui prieten…s.a.m.d, ca femeile care scriu bloguri sunt urate, frustrate sau maritate. omul glumea, desigur, da’ mi-a cam taiat pofta sa scriu. caci maritata nu-s. la cauza, unii ar putea trece primul adjectiv, la efect, pe al doilea. bleah!

oricum, n-aveam mare lucru de scris. in afara de venting about feelingul asta de sfarsit de an, la care se adauga unul nou, de sfarsit de 20’s. ca-n 2 luni o sa fac 30 de ani. bah, big deal, doar se stie ca, in ziua de azi, the 30’s are the new 20’s, the 40’s are the new 30’s, and so on and so forth. asa zicea s., care face 40. pe de o parte e si adevarat, si suna si incurajator. pe de alta parte, seamana cu chestia aia de-o zic barbatii cu scula mica, ca tehnica e baza. sau nu?

a, mi-am adus aminte, scriind despre “scula”(bear with me, stiu, iar scriu despre organe- dar de data asta e din interes pur lingvistic!)- ca mai vreau si io sa scriu d-astea, da’ i can’t bring myself sa le scriu asa cum sunt, ca parca ma violenteaza si pe mine… iar cand scriu mai eufemizat, mi se pare ca scriu articole d-alea din penthouse, cu sulita lui desfacand trandafirul ei petala cu petala… yuck! pff, nici macar n-am talent! anyway, citind io diverse bloguri si commenturi si asa mai departe, mi-a placut ideea cu “p..la” si aia cu “pwla”. vom implementa )

hai ca m-am binedispus singura! ca de fapt voiam sa scriu despre frustrarile mele legate de apropierea pragului de 30 de ani. cum erau ele de 2 feluri, unele orientate spre trecut, si legate de asteptarile societatii (am 30 de ani si nu-s nici maritata, nici nu muncesc, nici plozi n-am facut inca, ca oamenii NORMALI…), si altele despre viitor, si asa, mai absolute, nu’s cum sa zic (futu-i, imbatranesc fizic, da’ psihicul nu tine pasul, si ce naiba ma fac daca o sa ajung la 80 de ani si o sa mor fara sa fiu inca pregatita pentru asta???).

partea cu ce asteapta societatea de la mine sa fi facut pana la varsta asta, recunosc, e apa de ploaie. the 30’s are… deci mai am timp. daca imi vine cumva cheful. (zic ca n-am chef pentru ca n-ajung la struguri? hm, dar asta-i alta poveste. sau nu?). acuma, cred ca pana la urma m-as impaca si cu ideea ca n-am facut ce fac toti, ca nu-s “in randul oamenilor”. imi fac randul meu, ca tarzan care-si face singur gaura, na! da’ ce ma roade (si din ce in ce mai mult in ultima vreme) e partea cu imbatranitul si muritul. nu ma simt de 30 de ani, si, de exemplu, nu mi se pare nici ca ai mei se simt de 50… cum o sa reusesc sa ma simt de 80, si sa astept sa mor, ca asa-i NORMAL? asta, ma rog, presupunand ca o sa ajung pana la 80…

ma opresc, ca simt ca ma prost-dispun la loc. pfuuuuuuuuuu…