am vazut prima data “in the mood for love” in anul patru de facultate, la institutul francez, cu un tip de care incercam sa nu ma atasez prea mult. cand l-am vazut, m-am gandit la r., care, fizic, era departe de mine, si continua sa se departeze, incet dar sigur, si pe celelalte planuri, cele care contau. desi atunci nici unul dintre noi cred ca nu era pregatit sa recunoasca asta inca.
ma tem ca nu ma pricep sa vorbesc despre filme- mai ales despre cele care imi plac, mai ales despre asta. coloana sonora, rochiile ei, parul lui pomadat, tacerile. lentoarea, langoarea, drama aia retinuta, care te face sa clocotesti pe dinauntru, sa ai chef sa iesi pe strada si sa te indragostesti de primul om care-ti iese in cale.
dar mai ales coloana sonora, partea asta cu viorile, care habar n-am ce/de unde este, sau cine a compus-o, dar ma obsedeaza, si de fiecare data cand imi aduc aminte de film, trebuie s-o gasesc si s-o ascult de cel putin zece ori… sau pana uit de ea si ma iau cu viata.
trebuia s-o am, partial, asa cum se gaseste ea pe youtube, si pe blogul meu. there!
