cu frecventa obisnuita de un entry din an in paste, scriu si de data asta. si finca la titlu si tema n-am reusit sa ma hotarasc intre “pustiirile din noi” si “it’s just a f#$*ing number”… am lasat-o asa, non-commital si in coada de peste cu puncte-puncte.

e sezon de mutari si schimbari in japonia. oamenii isi termina bursele si pleaca acasa, absolvesc o facultate si intra la alta, sau se-apuca de munca, etc. anul trecut cam asta faceam si io, imi mutam cuibul, si nu-mi vedeam capul de treburi, impachetam intr-un loc si despachetam in altul, anulam contractele la curent, net, etc, in nara, si dadeam telefoane sa-mi dea astia drumu’ la curent, gaze, etc, in osaka…

din fericire n-am plecat (inca) definitiv din japonia, si nici fosta camera de camin n-a ajuns sa fie un loc numai in mintea mea, pentru ca in camere identice stau inca romancele din nara, si ma primesc la ele, de voie, de nevoie, din cand in cand. mi-am adus insa aminte acu’ cateva zile ce-a fost cel mai rau cand am terminat de impachetat si facut curatenie la mine in camin la nara: ecoul. camera  aia minuscula, in care ingramadisem atatea lucruri timp de trei ani, acuma ca era complet goala, avea ecou! crunt.

nu vreau sa ma gandesc cum o sa fie cand o sa trebuiasca sa ma car, cu toate astea ale mele de acuma, inapoi in romania. ca sa nu mai zic ca nu-mi pot inchipui viata mea in romania. e la fel de (im)posibila ca moartea. inevitabila, dar inimaginabila. あり得ない.

anyway, asta era despre pustiiri. despre numere, evident, e in legatura cu cei 30 de ani ai mei. mi-am terminat frumos my twenties la munte si zapada, la shirakawa, mi-am inceput la fel de frumos my thirties in okinawa, la mare albastra, nisip alb si caldurica… si totusi! de ce ma simt scapatata, cu un picior in groapa? de ce simt o invidie vecina cu nebunia fata de plozii de 23-24 de ani? ce-ar fi trebuit sa fac atunci, n-am facut, si ma roade acuma? sau as putea probabil sa mai fac si acum, dar ar insemna sa ma prefac tanara, si ar fi penibil si patetic? oi fi vrand sa port fuste super-scurte, de care n-aveam destula incredere in mine sa port cand eram mai tanara? oi fi tanjind sa-mi pierd noptile prin baruri, agatand tipi, cum n-aveam tupeu sa fac cand eram mai tanara?  mi-o fi lipsind ce n-am facut (de toanta, stiu) prin facultate? si din cauza ca n-am facut atunci, nu reusesc acuma sa trec la nivelul urmator (familie, slujba, etc)? si sunt asa, intepenita intr-un namol de mijloc, ambiguu, de nu pot nici sa ma-ntorc inapoi, evident, dar nici inainte in my thirties n-am cum merge, ca-s ramasa cu restante la my twenties?

inca nu stiu cu ce din viata mea nu-s de acord (sau stiu, dar nu vreau sa recunosc?) , si rotunjimea cifrei ma panicheaza mai tare decat trebe. dar what’s in a number?  n-ar trebui sa conteze, nu?

bleah. uite-asa trece viata pe langa mine. si io stau si ma intreb, si disec, si nu intereseaza pe nimeni, si la sfarsit mi se face si mie sila, si e pierdere de vreme. go out and play! ca nu mai ai decat (in cel mai bun caz) inca vreo 30-40 de ani de trait. si entry-urile “despre moarte si alti demoni” nu sperie nici moartea, nici demonii. bleah!