not that it matters

…, dar mi-am dat seama ca, desi in dumnezeu cred asa, cumva, raiul si iadul mi se par pur si simplu povesti de adormit copiii.

asta nu ma ajuta deloc sa ies dn pasa proasta si pesimista care ar putea fi rezumata prin “why bother at all? la urma urmei tot o sa mor, mai devreme sau mai tarziu”. mai de mult ma gandeam ca as scapa de problema asta daca as avea o slujba care sa ma faca sa ma simt utila oamenilor, intr-un mod mai direct, ma rog, sa fiu doctor, sau ceva de genul asta, sau sa fac munca voluntara pentru nu’s ce asociatie care ajuta copiii flamanzi din somalia, sau balenele pe cale de disparitie, sau padurea amazoniana. din pacate m-am desteptat: nu conteaza prea mult daca ii ajut pe copiii aia, finca la urma cozii, tot o sa moara si ei intr-o zi. ca sa nu mai zic ca si io, orice-as face, tot o sa mor. si indiferent ce-as face, cand o sa mor pur si simplu o sa incetez sa exist. n-o sa ma duc nici in rai, nici in iad, finca nu exista. pentru toate cele pe care le facem ne primim rasplata aici, in lumea asta. ceea ce este perfect ok si nu m-ar deranja, daca n-ar exista singura problema ca lumea asta o sa se termine pentru mine la un moment dat, si orice-as fi facut cat am locuit in ea va fi dat uitarii en fin de compte- sau chiar daca, prin absurd, sa zicem ca as face ceva memorabil si care sa dainuie generatie dupa generatie, who cares? tot moarta o sa fiu. o sa traiesc in amintirea nu stiu cui? again, like i give a damn. tot o gramada de oase/cenusa/whatever o sa fiu.

si-atunci care e valoarea intrinseca, scopul vietii, ma rog frumos? ma tem ca nici chestia aia cu carpe diem nu ma satisface. oricat as carpe eu diem, cand mor, tot degeaba, oale si ulcele ma fac, la fel ca oalele si ulcelele unuia care n-a carpe diem in timpul vietii. chestia asta cu moartea e prea ireversibila ca sa ma satisfaca, oricum as intoarce-o. familie, copii, d-astea? bah. perpetuarea speciei nu mi se pare o scuza suficienta. ajung tot la chestia cu foametea din somalia. pana la urma, la naiba, tot/toti murim. sa-i salvez acuma nu inseamna oare numai sa le prelungesc suferinta? acuma, aia pe care ii ajut io nu trebuie sa gandeasca la fel ca mine, of course, si poate ei vor ca viata sa le fie prelungita, cu oricat de putin, si mi-ar fi recunoscatori. dar pot eu sa-i las sa-mi multumeasca asa, fara sa-i luminez asupra inutilitatii gestului meu? daca ma scap si le spun ca people, pana la urma o sa dati oricum ortu’ popii, ce atata zbatere?

hai ca am o adevarata d-aia, criza existentiala. noroc ca, in acelasi timp, am si o gramada de preocupari cotidiene care ma impiedica s-o aprofundez si sa pic in cine stie ce depresie suicidala. si uite-asa cu astea de zi cu zi o sa ma trezesc la un moment dat ca am si murit deja, si n-am apucat sa elucidez  problema. asa au patit toti marii intelepti, i’m sure

auzi, oare sa fie toate astea asa finca-s singura si patetica? daca eram maritata cu puradei m-as fi simtit mai implinita? sau pur si simplu as fi avut numai muuuuult mai putin timp sa-mi pun probleme fara solutie?? the truth is out there…

 

well…

cu frecventa obisnuita de un entry din an in paste, scriu si de data asta. si finca la titlu si tema n-am reusit sa ma hotarasc intre “pustiirile din noi” si “it’s just a f#$*ing number”… am lasat-o asa, non-commital si in coada de peste cu puncte-puncte.

e sezon de mutari si schimbari in japonia. oamenii isi termina bursele si pleaca acasa, absolvesc o facultate si intra la alta, sau se-apuca de munca, etc. anul trecut cam asta faceam si io, imi mutam cuibul, si nu-mi vedeam capul de treburi, impachetam intr-un loc si despachetam in altul, anulam contractele la curent, net, etc, in nara, si dadeam telefoane sa-mi dea astia drumu’ la curent, gaze, etc, in osaka…

din fericire n-am plecat (inca) definitiv din japonia, si nici fosta camera de camin n-a ajuns sa fie un loc numai in mintea mea, pentru ca in camere identice stau inca romancele din nara, si ma primesc la ele, de voie, de nevoie, din cand in cand. mi-am adus insa aminte acu’ cateva zile ce-a fost cel mai rau cand am terminat de impachetat si facut curatenie la mine in camin la nara: ecoul. camera  aia minuscula, in care ingramadisem atatea lucruri timp de trei ani, acuma ca era complet goala, avea ecou! crunt.

nu vreau sa ma gandesc cum o sa fie cand o sa trebuiasca sa ma car, cu toate astea ale mele de acuma, inapoi in romania. ca sa nu mai zic ca nu-mi pot inchipui viata mea in romania. e la fel de (im)posibila ca moartea. inevitabila, dar inimaginabila. あり得ない.

anyway, asta era despre pustiiri. despre numere, evident, e in legatura cu cei 30 de ani ai mei. mi-am terminat frumos my twenties la munte si zapada, la shirakawa, mi-am inceput la fel de frumos my thirties in okinawa, la mare albastra, nisip alb si caldurica… si totusi! de ce ma simt scapatata, cu un picior in groapa? de ce simt o invidie vecina cu nebunia fata de plozii de 23-24 de ani? ce-ar fi trebuit sa fac atunci, n-am facut, si ma roade acuma? sau as putea probabil sa mai fac si acum, dar ar insemna sa ma prefac tanara, si ar fi penibil si patetic? oi fi vrand sa port fuste super-scurte, de care n-aveam destula incredere in mine sa port cand eram mai tanara? oi fi tanjind sa-mi pierd noptile prin baruri, agatand tipi, cum n-aveam tupeu sa fac cand eram mai tanara?  mi-o fi lipsind ce n-am facut (de toanta, stiu) prin facultate? si din cauza ca n-am facut atunci, nu reusesc acuma sa trec la nivelul urmator (familie, slujba, etc)? si sunt asa, intepenita intr-un namol de mijloc, ambiguu, de nu pot nici sa ma-ntorc inapoi, evident, dar nici inainte in my thirties n-am cum merge, ca-s ramasa cu restante la my twenties?

inca nu stiu cu ce din viata mea nu-s de acord (sau stiu, dar nu vreau sa recunosc?) , si rotunjimea cifrei ma panicheaza mai tare decat trebe. dar what’s in a number?  n-ar trebui sa conteze, nu?

bleah. uite-asa trece viata pe langa mine. si io stau si ma intreb, si disec, si nu intereseaza pe nimeni, si la sfarsit mi se face si mie sila, si e pierdere de vreme. go out and play! ca nu mai ai decat (in cel mai bun caz) inca vreo 30-40 de ani de trait. si entry-urile “despre moarte si alti demoni” nu sperie nici moartea, nici demonii. bleah!

 

midlife crisis か？

am citit pe blogul unui prieten de-al unui prieten…s.a.m.d, ca femeile care scriu bloguri sunt urate, frustrate sau maritate. omul glumea, desigur, da’ mi-a cam taiat pofta sa scriu. caci maritata nu-s. la cauza, unii ar putea trece primul adjectiv, la efect, pe al doilea. bleah!

oricum, n-aveam mare lucru de scris. in afara de venting about feelingul asta de sfarsit de an, la care se adauga unul nou, de sfarsit de 20’s. ca-n 2 luni o sa fac 30 de ani. bah, big deal, doar se stie ca, in ziua de azi, the 30’s are the new 20’s, the 40’s are the new 30’s, and so on and so forth. asa zicea s., care face 40. pe de o parte e si adevarat, si suna si incurajator. pe de alta parte, seamana cu chestia aia de-o zic barbatii cu scula mica, ca tehnica e baza. sau nu?

a, mi-am adus aminte, scriind despre “scula”(bear with me, stiu, iar scriu despre organe- dar de data asta e din interes pur lingvistic!)- ca mai vreau si io sa scriu d-astea, da’ i can’t bring myself sa le scriu asa cum sunt, ca parca ma violenteaza si pe mine… iar cand scriu mai eufemizat, mi se pare ca scriu articole d-alea din penthouse, cu sulita lui desfacand trandafirul ei petala cu petala… yuck! pff, nici macar n-am talent! anyway, citind io diverse bloguri si commenturi si asa mai departe, mi-a placut ideea cu “p..la” si aia cu “pwla”. vom implementa )

hai ca m-am binedispus singura! ca de fapt voiam sa scriu despre frustrarile mele legate de apropierea pragului de 30 de ani. cum erau ele de 2 feluri, unele orientate spre trecut, si legate de asteptarile societatii (am 30 de ani si nu-s nici maritata, nici nu muncesc, nici plozi n-am facut inca, ca oamenii NORMALI…), si altele despre viitor, si asa, mai absolute, nu’s cum sa zic (futu-i, imbatranesc fizic, da’ psihicul nu tine pasul, si ce naiba ma fac daca o sa ajung la 80 de ani si o sa mor fara sa fiu inca pregatita pentru asta???).

partea cu ce asteapta societatea de la mine sa fi facut pana la varsta asta, recunosc, e apa de ploaie. the 30’s are… deci mai am timp. daca imi vine cumva cheful. (zic ca n-am chef pentru ca n-ajung la struguri? hm, dar asta-i alta poveste. sau nu?). acuma, cred ca pana la urma m-as impaca si cu ideea ca n-am facut ce fac toti, ca nu-s “in randul oamenilor”. imi fac randul meu, ca tarzan care-si face singur gaura, na! da’ ce ma roade (si din ce in ce mai mult in ultima vreme) e partea cu imbatranitul si muritul. nu ma simt de 30 de ani, si, de exemplu, nu mi se pare nici ca ai mei se simt de 50… cum o sa reusesc sa ma simt de 80, si sa astept sa mor, ca asa-i NORMAL? asta, ma rog, presupunand ca o sa ajung pana la 80…

ma opresc, ca simt ca ma prost-dispun la loc. pfuuuuuuuuuu…