…si zic numa’ “freakin’” finca nu-mi place sa ma exprim vulgar in scris… in ton cu my inner eyebrow incruntandu-se peste my inner eye, my inner mouth bolboroseste niste porcosaguri mult prea maiastre in momentul de fata… desi ca habar n-am pe cine-s de fapt furioasa, probabil pe mine.
nu-mi dau seama cum am ajuns sa fiu ceea ce sunt acuma… ce procese subtile s-au desfasurat de-a lungul anilor, si m-au facut asa cum m-au facut. ce mi se intampla acuma trebuia sa mi se fi intamplat demult, cand aveam timp de tampenii d-astea legate de un love life prea imbarligat. dar deh, daca liceul l-am facut intr-o clasa de fete, intr-un grup de fete cu care ma simteam bine, ce-i drept, noi, care mai de care cu compexele noastre, noi, necurtate de (prea multi) baieti, ca cine se baga la una, trebuia sa inghita tot pachetul… si dup-aia in facultate am facut marea greseala sa ma indragostesc head over heels de, evident cine nu trebuia… nabadai, chestii, si uite-asa au trecut 4 ani de potentiale zburataceli in cuib in cuib- io femeia unui singur barbat, el barbatul unei singure femei (sau ma rog, asa am crezut io pana la proba contrarie- urmata de ruptura si mai cu nabadai, a broken hearted-ness that seemed to last forever- ‘course it didn’t but still, am mai pierdut fo’ cativa ani dup-aia si ca sa-mi ling ranile…)
and so i emerge, uite-asa cum ma vedeti, nu ma dau pe (la?) 5 baieti. io nu la ei, da’ ei da la mine… nu chiar 5, da’ si mai mult de unu’ sunt prea multi. ca uite descopar ca nu stiu sa spun nu. si nu pot sa aleg. ba, am 30 de ani maine-poimaine, de ce in loc sa se simplifice lucrurile, se complica? pai da, cunoscatorii cica zic ca o femeie e de-adevaratelea femeie abia pe dupa 30 de ani- adica, o sa am si mai multi pe cap de la anu’? cross my heart and hope to die, nu ma laud si nu vreau sa ma dau mare ca ce buna si populara sunt, as fi vrut din tot sufletul sa fiu asa cand eram in liceu, in noptile alea de dupa discoteca cand plangeam ca nu voiau baietii sa danseze cu mine (grin), da’ acuma sa ma trasneasca daca-mi doresc! unu si bun nu se poate sa primesc? de ce tre’ sa am unu’ insurat (separat), care mai si traieste la mama naibii, dar pe de alta parte e de familie, calm si relaxant, si-n plus imi si inmoaie genunchii numa’ cat se uita la mine; unu’ care sta aici, e super de treaba si de viitor, dar mi l-as dori mai mult ca frate mai mic+ beer buddy (evident ca el are alte aspiratii!); si unu’ in romania care ma aia la creier ca daca-mi e dor de el ca lui ii este (mie nu)… a, si nu se stie niciodata cand se gandeste pakistanezul ca poate mi-am revizuit atitudinea si vreau sa fiu cu el… ca nu-mi pare genul care cedeaza usor…
de fapt, nu, revin, nu ca nu cedeaza ei usor, nu-i asta problema… ar fi trebuit io la un moment dat sa invat sa spun “nu” mai ferm, ar fi trebuit sa am multe ocazii sa exersez refuzul, in liceu, in facultate, pana mea… acuma, nu reusesc sa conving pe nimeni ca chiar nu vreau… si-o sa sfarsesc si-acum ca si-n alte ocazii, dand dovada suprema de “availability”, ba chiar si de afectiune ( in mintea lor!)- o sa ma culc cu ei. de mila. putin si de curiozitate. dar mostly de ciuda ca nu reusesc sa-i refuz fara sa se simta ei naspa. yet another lousy lay. da’ macar i didn’t hurt their feelings. nu atunci, pe moment, ca dup-aia… la naiba, cat te poti culca cu unu’ inainte sa te tradezi cumva!
sunt o lepadatura superficiala, dar cu remuscari. cretin animal! imi place de ala de la mama naibii finca mi-o pune bine (brr, ce exprimare!)? finca e departe si… mai rarut e mai dragut? si asta d-aci ce cusururi are? de ce naiba nu poa’ sa-mi placa?? sau alalalt, ce-avea? era un pic enervant si injura cam mult, dar altfel…
nu pot sa fac o alegere ca lumea, de viitor, in cunostinta de cauza… nu pot decat sa astept “sa se aleaga” singure lucrurile, cumva, da doamne! cateodata, nu se prea aleg ele la timp, si mai sfarsesc si prin paturi in care nu tineam neaparat sa ajung, dar n-am stiut cum sa ma feresc. ii las pe cate unii (acuma, e drept ca nu-s asa de multi, vorbim totusi de un numar mai mic decat degetela de la o mana- pana acum!) sa-mi faca ce vor ei, cateodata reusesc s-o iau destul de “impersonal” cat sa-mi si placa… se-ntampla niste chestii mecanice, sunt atinsi niste centri nervosi, mintea imi iese din cap si mi se concentreaza in buricele degetelor, pe spate, pe piele in general si, de la un moment dat, nu prea mai conteaza ca am ajuns acolo numa’ finca as fi avut de ales, da’ n-am stiut cum… a doua zi e naspa, dar memoria da la spate repede chestiile neplacute, ca altfel am muri de depresie… si uite a naibii chestie, io tot uit, si tot repet greseala, si de fiecare data cand o repet imi aduc aminte ca nu mi-a placut nici data trecuta, si-mi incrunt my inner eye sub my inner eyebrow, si ma rastesc cu my inner mouth, doar ca mai inner ear nu vrea sa auda… sau aude, dar tot degeaba, ca my inner self e self de lepadatura superficiala… desi cu remuscari…
nu mai inteleg nimic. am zis ca poate daca scriu, imi trece pacla asta cu care m-am trezit de dimineata pe creier, si ciuda, si dracii… nu stiu ce-am rezolvat, nu stiu cum sa ma scot… poate-mi spuneti voi. vorba aia, ご意見ご指導よろしくお願いいたします.
