avioane, din nou

maine zbor spre casa, si voiam sa va spun (din nou) tuturor ca va iubesc, in caz ca, cine stie, doamne fereste… (va iubesc si in caz ca o sa supravietuiesc, evident)

vreau acasa, si nu vreau acasa, si nu e numai din cauza avionului, e si din cauza lui matthew. o luna, god. GOD!!! da’ oricum, mi l-a dat pe st. cristopher al lui, si-n plus chiar ca nu se poate sa mor chiar acuma, mai am asa de multe chestii de descurcat…nu?

anyway… doamne ajuta! see you later, matthew. XXX to everybody…

 

bottom line

intr-o saptamana schimb prefixul. ce pun pe lista de realizari? dupa cum scrisesem si intr-un status pe messenger, pot sa merg pe bicicleta fara maini. stiu, pare un lucru mic, dar va spun eu, e exhilarating. am invatat sa merg cu adevarat pe bicicleta cand am venit in japonia acum 4 ani- ma rog, stiam cat de cat de dinainte, dar numai prin parc si in linie dreapta:)) am incercat sa merg fara maini si mai demult, finca aveam un prieten olandez care mergea asa de parca asta era modul natural de-a merge pe bicicleta… va zic, e un lucru util, mai ales iarna cand mi se innoada lacrimile in barba si vreau sa-mi scot manusile ca sa ma sterg la ochi. anyway, saptamana trecuta am luat din intamplare ambele maini de pe ghidon, si n-am cazut! acuma pot sa merg cateva sute de metri buni asa, pot sa iau si anumite curbe mai largi si… ma intrebam daca bicicleta fara ghidon n-ar fi ceva absolut posibil- doar ca nu in cazul bicicletei mele, ca am franele pe ghidon, si nu stiu daca m-as mai putea opri altfel decat prin cadere )

merg si la sala de vreo 4 ani de cand sunt in japonia- de, plateste guvernul japonez- si asa am reusit sa fac din nou ceva ce puteam prin scoala generala: spagatul! pana la 40 de ani, scopul e sa fac si sfoara… una peste alta, am stomacul mai plat, cu inceput de six-pack, fundul mai ferm, picioarele mai ne-celulitice, bratele mai putin gelatinoase decat la 20 de ani… se pune? pe de alta parte, vad la sala o gramada de babe super-musculoase, care par sa vina zilnic si sa stea acolo cu orele, de unde trag io concluzia ca altceva mai bun de facut- sters nepoti la fund, etc- n-au… cam trist! degeaba ma apropii io acuma de corpul ideal daca nu se bucura nimeni de el… gravitatia e totusi gravitatie, si tot felul de lucruri o sa inceapa sa se lase, sa atarne, sa se usuce… deci la ce bun? brrr!!!

doctoratul e de-abia inceput, l-oi termina la un moment dat… e al cincilea an cand predau engleza p-aici cu regularitate, desi tot part-time… come to think of it, am lucrat si io ca adultii numai un an jumate, in moldova…

stau cu chirie (nu vad ce e rau in asta, as sta toata viata, dar oamenii din jurul meu vad ca-si iau case, etc, si ma intreb daca-s normala)… n-am masina (ma rog, am participat la masina familiei, deci am… cam o portiera). am vreo cateva dulapuri de carti, aici si in romania, am niste electrocasnice de capatat, niste electronice ale mele… si cam atata! dup-aia, m-am plimbat oleaca pe ici, pe colo, am facut multe poze, dar oare o fi mare lucru?

despre the significant other, ce sa mai zic… s-au perindat vreo cativa prin viata mea/patul meu, sau io printr-al lor, da’ degeaba. am fost indragostita o singura data. dup-aia am invatat ca pot sa fiu numai atrasa fizic, si nu-i nimic rau in asta, si e si mai simplu, si doare mai putin la sfarsit. si uite-asa, pe an ce trece devin mai pretentioasa, si mai tipicara, si mai sigura pe mine, si mai independenta, si toti barbatii care au mai ramas neluati mi se par ieftini si mici si plini de sine, si-n genere mi se pare ca nu merita asa o comoara de fata ca mine ) uuuu, i’m too sexy for my shirt, yeah, yeah

mai bine ma opresc, ca iar o sa scriu un post “despre moarte si alti demoni”. bah, una peste alta nu ma simt de 30 de ani; mai mult de 25 nu mi-a dat nimeni niciodata la prima intalnire; n-oi avea multe, dar am ce-mi trebe, oi fi inca singura, dar am invatat sa vad si partea plina a paharului astuia si… mda, vulpea care nu ajunge la struguri zice evident ca prefera merele… hehehe!

 

notes to and about self

tocmai m-am intors acasa, stau cu picioarele pe “sobitza” si scot aburi. brrrrrrr!!! zilele trecute au amenintat astia ca o sa ninga, dar, cel putin in osaka, a fost alarma falsa. m-am uitat degeaba pe geam din ora in ora, a plouat morocanos toata ziulica…

ce voiam sa observ despre mine ca sa ma trag singura de urechi:

1. dependenta de emoticoane. vorbeam cu mi-chan pe google talk, care este un programel foarte util pentru cei care au net la serviciu si vor sa mai chatuiasca cu lumea fara sa le popuiasca vreo fereastra de mess tocmai cand le face seful morala. ma rog, asta stie toata lumea. si banuiesc ca se stie si ca, spre deosebire de yahoo messenger si de skype, google talk-ul nu are emoticoane. drept care m-am simtit handicapata. trebuia sa-mi inchei propozitiile cu ceva. iar emoticoanele au devenit un fel de semne de punctuatie. si finca nu le aveam, trebuia sa le “povestesc”: “maimutoiul care ranjeste”, ”maimutoiul care te ia in brate”, “maimutoiul care rade diabolic”, samd, samd.  ce sa mai, sunt naspa. constatasem de dinainte ca am inceput sa desenez emoticoane rudimentare si pe putinele mesaje de hartie pe care le mai scriu… si ca ma deranja vag ca nu pot adauga ceva maimutoi tampitel la statusul de pe mess… minunea este cum reusesc sa scriu aici fara ) morala: ar trebui sa reinvat sa-mi exprim emotiile fara emoticoane, nu?

2. este enervant ca, pe vremea cand eram 100% single, ideea mea de weekend/seara perfecta era completa cu niste spaghetti bine facute (de mine), niste vin/visinata si o baie lunga si fierbinte, precedata sau urmata, dupa caz, de: epilat, masca, creme, manichiura, pedichiura, etc. a, si un film dragutz. ce mi-as fi putut dori mai mult? sa nu ma frece nimeni la creier, si sa am tot timpul din lume with myself, for myself. acuma ca procentul de “singleness” s-a schimbat, de ce nu-mi mai ajunge? a, si de ce personajul respectiv, cu care am crezut ca n-as putea sa fiu niciodata, acuma ca m-am hotarat ca poate pot, brusc si deodata mi-a devenit cvasi-indispensabil, intr-o forma sau alta? doar ma simteam bine numai cu mine inainte… ideea este sa reusesc sa ma simt in continuare bine cu mine, dar sa stiu ca imi poate fi bine (nu neaparat mai bine) si cu el (nu neaparat numai cu el). deal?

3. am scris intr-un post anterior ca ma enerveaza ca uneori unii barbati cred ca daca ii lasi sa faca ce vor cu tine (in pat, i mean) inseamna ca si tii la ei. era o observatie bazata pe vreo doua experiente. ce dovada de double standards pe mine! ca fac fix acelasi lucru, cand imi convine mie. concluzia: sexul si dragostea nu sunt neaparat doua chestii total fara legatura, dar pot foarte bine fi (doh!). a nu se uita, si a se actiona in consecinta, de la caz la caz. ok?

 以上。

 

ananas et co

descoperirea anului e ca ananasul nu creste in copaci, ca nucile de cocos, bananele si toate celelalte fructe exotice pe care n-am apucat sa le vad decat pe tarabe, si asta destul de recent, adica dupa ce n-am prea mai fost copil. desi cand le-am vazut n-are legatura cu nimic. anyway, ananasul, dragii mei, e un fel de varza. si creste asa, fara gratie, pe jos, pe pamant. asta am aflat io zilele trecute uitandu-ma la TV noaptea tarziu…

am visat ca impodobeam bradul cu s. nu era nici placut, nici neplacut, iar cand m-am trezit nu mi-a parut nici rau, nici bine ca fusese doar un vis. doar m-am gandit ca-mi urasc subconstientul.

am mai visat si ca c. pleca in romania de tot, si io ramaneam in japonia. asta a fost foarte neplacut. si m-am simtit usurata cand m-am trezit si am stiut ca nu-i asa.

dup-aia am mai visat niste chestii pe care am vrut sa le scriu aici, da’ intre timp le-am uitat. poate-i mai bine asa. cred ca erau vise care aveau legatura cu postul trecut, ala cu moartea si batranetea. am vazut ca si pe altii ii chinuie aceeasi teama. pe iubita si pe r., si dup-aia si pe niste oameni ale caror bloguri se intampla sa le citesc, fara sa-i cunosc si pe ei personal. o fi o chestie normala la varsta asta. am acum si confirmarea faptului ca e posibil sa ajung la 80 de ani si sa nu fiu pregatita sa suport neajunsurile batranetii, si apropierea mortii. v., care are deja peste 70, e constant furios pe lucrurile pe care inainte le putea face si acuma nu mai poate. nu reuseste sa accepte ca are nevoie de ajutor, se forteaza sa faca totul singur, esueaza, e iritat si iritant. la naiba…

anul trecut am fost singura de revelion, anul asta de craciun. (sper ca macar petrecerea de la barul din nara, la care ma duc cu niste prietene in noaptea de anul nou, sa compenseze depresia de zilele trecute). am vorbit in ajun cu ai mei, si la sfarsit tata mi-a spus ca ma iubeste. n-am stiut cum suna cuvintele astea in gura lui pana acum. sora-mea mi-a spus mai demult ca pe lista ei de oameni dragi eu sunt prima, inaintea prietenului ei. de cand sunt in japonia, le-am scris si eu alor mei ca ii iubesc. ce face distanta… tre’ sa incerc sa traiesc mult si bine…

k., ex-barbatul-visurilor-mele, ma innebunea cu health-mania lui. toate cremele si cremutzele, grija sa nu manance prea nu stiu cum, zaharul, grasimea, etc, ma scoteau din minti. constat ca ma indrept spre acelasi stil de viata. mananc sanatos, de parca as fi bolnava, sau la dieta. daca am aflat ca uleiul de masline e bun la digestie, mi-am cumparat doua sortimente, si am pus in tot ce se putea pune. am strambat din nas si am dat sfaturi de viata sanatoasa unei prietene care-si punea trei pliculetze de zahar intr-o cana de ceai. nu-mi mai plac prajelile. carnea o mananc numai fiarta sau fripta, si pe cat se poate, nu porc sau vita, numai carne alba, ca aia e buna. ma duc la sala. beau sucuri naturale- cred ca n-am mai pus cola sau alte chestii artificiale&carbonatate in gura de ani buni. i suck! ma mai salveaza numai faptul ca inca fumez&beau, desi numai la ocazii, si cu masura. tre’ sa-mi cer scuze de la k. ca-l luam peste picior acu’ 2 ani ca-i prea “healthy”. si prea fixist. asta-s si io acum, sau o sa fiu, foarte curand. bah! 

asta-i ultimul post de pe anul asta. ar fi fost bine daca l-as fi putut scrie mai optimist. poate la anul… 

 

avioane

inainte de avioane: m-am uitat sa vad daca ma citeste cineva- hihihi, nu! ce bine e sa ai un blog in spatiul internetic, deci foarte public, dar care sa fie la fel de privat ca un jurnal de hartie pe care-l tii in sertar!! ei, nu ma plang, m-am uitat numa’ asa de curiozitate, stiu ca nici nu scriu prea des, nici cine stie ce chestiuni interesante…mai stiu si ca am doua cititoare fidele, pe care le salut pe aceasta cale, hehehe!

voi stiti deja ca mi-e frica de avioane (si de gandaci, exact), si ca sunt nebuna din puctul asta de vedere. dar ma iubiti si ma iertati, si ma suportati cand va impui capul cu prostiile mele.

de la geamul apartamentului meu se vad avioanele decoland de pe aeroportul itami. io m-am nascut si am crescut in galati, unde n-avem aeroport, si unde avioanele erau o chestie care se vedea destul de rar, asa ca am ramas pana in ziua de azi cu obiceiul de copil intarziat de a arata cu degetul orice masinarie zburatoare care se vede mai mare sau mai clar pe cer- ca la mine pe maidan era un eveniment cand se vedea avionul, deci toti copiii erau in competitie care descopera mai multe- erau ca un fel de trifoi cu patru foi, sau ceva de genul asta… cand m-am mutat la bucuresti, parca erau mai multe zburatoare d-astea, si-n japonia, nu mai vorbesc… dar de cand m-am mutat in ikeda, am ocazia sa le vad in acele 5-10 minute de dupa decolare, cand n-ai voie sa-ti scoti centura de siguranta si sa te misti din scaun…momentele alea in care se pot intampla tot felul de belele, cand inca aerul nu-i destul de rarefiat ca sa faca avionul mai usor… ma rog, ati prins ideea. in consecinta, in primele cateva luni dupa ce m-am mutat, de fiecare data cand auzeam zgomot de motor de avion, ma duceam la geam sa-l vad cum se ridica… sa-l imping cu vointa mea in sus, pe de o parte, si pe de alta parte, sa ma conving ca, oricat de multe ar decola, toate reusesc sa ajunga la inaltimea de croaziera fara incidente. ceea ce asa a si fost, pana in ziua de azi. cand totusi nu ma mai duc la geam sa verific. da-mi dau seama dupa zgomotul motorului, sic!

acuma, convietuirea asta cu avioanele credeam ca o sa ma vindece de frica de zburat. da’ n-am io norocul asta…pana la urma, tot cu metoda veche o sa-mi inving frica si-o sa ma urc in avion si poimaine: 1) trebuie sa ma urc, am dat un pumn de bani si altfel n-am cum ajunge acasa; 2) poate totusi nu pica; 3) si daca pica, dupa ce mor n-o sa mai simt nimic (desi de curand mi-am dat seama- cam tarziu pentru o obsedata ca mine- ca pana la momentul “dupa ce mor”, daca e sa pice, caderea o sa fie lunga, si o sa am timp sa ma gandesc la o gramada de lucruri, si o sa-mi fie ingrozitor de frica, si-o sa-mi para rau de o gramada de chestii pe care n-am apucat sa le fac).

ca sa nu mai spun ca ma enerveaza faptul ca zburatul asta ma face idiot de superstitioasa si religioasa. mi-am muscat limba cand mi-am cumparat biletul….daca e semn rau? nu-mi pun obiecte cate patru in valiza- “patru” si “moarte” se pronunta la fel in japoneza….zbor intr-o marti, cand sunt trei ceasuri rele… am facut curat in casa duminica, daca ma bate dumnezeu? pe de alta parte, nu pot sa cred in talismane norocoase, sau in rugaciuni. adica iau din superstitii et co, evident, numai partea rea… si de frica tot nu scap!!!

speram, totusi, ca o sa fie bine… acuma ezit daca sa scriu “daca nu, sa stiti ca va iubesc pe toti”. intotdeauna am scris entry-uri d-astea “testament” pe blog. si-ntotdeauna m-am gandit ca s-ar putea sa fie pieze rele… da’ daca doamne fereste? sa raman cu lucruri nespuse? hm… in orice caz, mai bine ma opresc. aia pe care ii iubesc o sa stie asta si daca nu apuc sa le spun. pe de alta parte, de ce n-as apuca? atata lume zboara in fiecare zi, si nu pateste nimic, iar in accidente de tren si masina mor mai multi oameni…bla-bla-bla! daca as putea sa cred!!! doamne ajuta…

 

1,2,3, proba de microfon

incercam sa scriem folosind internet explorerul. ca vad ca nu mi-a mers cu opera. daca si asta face figuri, cred ca ma enervez.

voiam sa mai scriu despre inca o chestie. saptamana trecuta ma intorceam de la scoala si asteptam cu bicicleta la semafor. de nu se stie unde, a venit o vrabiuta, cred ca era pui, care a zburatacit foarte nehotarat pe-acolo- banuiesc ca inca nu stia ca lumea sa zboare, sau poate era bolnava, sau ceva- anyway, la un moment dat n-a mai putut, si-a dat sa aterizeze pe bordul unei masini, dar n-a reusit si-a cazut sub masina. si dup-aia s-a facut verde si nenea cu masina a trecut peste fara nici o jena. am crezut ca poate vrabiutza o sa nimereasca cumva intre roti, dar, ceasul rau, pisica neagra, n-a fost sa fie. a calcat-o numa’ bine, si atata i-a fost.

(pe explorer merge ca lumea!)

anyway… in cele cateva secunde in care am avut io drama vrabiutei sub ochi, m-am tot gandit ce sa fac…cand am vazut ca pica sub masina, am avut o clipa impulsul sa ma duc s-o iau…dup-aia m-am gandit c-o s-o recuperez dupa ce trece masina…dup-aia, cand am vazut c-o calcase, pentru o clipa, am fost- culmea culmilor!-cumva usurata. nu mai puteam face nimic. nu mai trebuia sa fac nimic. nu mai era nevoie sa ma gandesc ce-o sa fac cu vrabia dupa ce-as fi salvat-o, nu mai era nevoie sa-mi fac griji despre ce-ar fi zis oamenii din jur cand m-ar fi vazut adunand vrabiute muribunde de pe strada!

in concluzie, ce voiam sa zic este ca mi-i sila de mine ca desi, pe de o parte, am pornirea asta sa ajut animalute, babute care nu pot sa treaca strada, etc, pe de alta parte imi fac probleme ne-necesare si egoiste despre “ce-or sa zica ceilalti”! am mai avut problema asta si inainte, cand am dat jos din copac una bucata pisoi care nu mai stia sa coboare singur, si a trebuit sa ma urc io dupa el, ditamai capra… sau cand am vazut tot un motan, bolnav, in fata unui bloc, si am stat si m-am uitat la el o gramada, incercand sa ma hotarasc ce-as putea sa fac, unde sa-l duc… de fiecare data am avut pornirea aia initiala sa fac ceva, si dup-aia mi s-a parut ca o sa fiu ridicola si-am vrut sa trec mai departe, dar pana la urma am luptat cu mine si am luat initiativa… da’ luptatul asta cu mine si cu frica de “losing face” ma scoate din minti. ma face sa ma urasc sincer, sa-mi fie greata de fiinta sociala din mine…

gata. asta a fost. ma duc sa citesc chestii destepte.

 

chestii la intamplare

a fost taifun, a fost cutremur… parintii mi i-am educat bine, nu se mai alarmeaza la fiecare stire nebuna de la teveu’ romanesc. tata verifica frumos pe harta (google earth, eventual), si o calmeaza si pe mama, care, ca orice femeie, ca si mine, nu le prea are cu hartile. si gata. prietenii mi-au mai scris sa ma intrebe daca-s ok, am apreciat gestul, dar m-am enervat pe astia care transmit informatii doar vag adevarate.

(imi poate spune si mie cineva  de ce nu vrea blogul asta sa se scrie ca lumea? imi rupe randurile cand mi-i lumea mai draga, sau mi le lungeste la infinit…m-am saturat! e de vina browserul? ma iau dracii!)

asa… voiam sa mai zic ca uneori tot mi se mai pare ciudat ca sunt unde sunt… dupa mai bine de 3 ani! cred ca am ceva probleme la cap. de cele mai multe ori uit de toata chestia asta cu traitul intr-o tara straina, cu oameni ciudati care vorbesc o limba ininteligibila… da’ am momente in care ma identific asa de tare cu ei si cu felul in care vad ei strainii, incat incepe sa mi se para si mie imposibil sa inteleg japoneza, mi se pare crazy sa n-am chiar nici un problema sa ma plimb cu trenul, sa vorbesc cu oamenii la banca, la magazin, la scoala, sa merg la cumparaturi, etc, etc.

mda… am ajuns la concluzia ca ma scoate din minti felul in care se poarta cu mine site-ul asta. ma las de bloguit momentan. poate incerc din internet explorer. ca nu se mai poate!

 

unlearning pride. and/or shame.

nu ma plang, doar observ. inainte imi venea sa ma arunc de la balcon, sa-mi bag capul in nisip, sa-mi smulg parul, si alte asemenea reactii extreme, daca ma faceam de ras in vreun fel sau altul, dar mai ales in chestii academice. mi-era groaza ca cineva trebuie sa-mi citeasca referatele si sa vada de ce ineptii sunt in stare. sau scrisorile. sau jurnalul intim. traiam cu frica de a “lose face” in fiecare zi.

de cand am venit in japonia, am invatat, incet dar sigur, sa ma doara incolo si-ncoace. a fost un proces complex. intai, inainte sa fac prezentari la seminarii, trebuia sa-mi verifice cineva japoneza, asa numitul native check (imi aduc aminte cateodata ca prima data cand a trebuit sa fac o astfel de prezentare, proful mi-a sugerat s-o scriu in engleza si s-o “vorbesc” in fata clasei in japoneza! pfuuuuuuu! ma ia rasul din multe puncte de vedere…de parca ei ar fi inteles ce scriam io! de parca io as fi fost in stare mai degraba sa vorbesc decat sa scriu in japoneza!!!) ma rog. dup-aia, cand ajungeam sa fac in cele din urma prezentarea, aveam nevoie de atata efort si concentrare numai ca sa nu uit citirile la kanji, incat n-aveam timp nici sa am emotii, nici sa ma gandesc ce chestii penibile zic. in urmatoarea faza, m-am invatat si sa scriu mai “fluent”, si sa citesc gandindu-ma la ce zic, nu ca robotelul. da’ fiecare prezentare se producea, in genere, dupa o noapte sau mai multe de nesomn, in consecinta tot nu eram foarte constienta de ce si cum ziceam.

una peste alta, in cele din urma m-am obisnuit sa nu ma mai simt cu motz. e drept ca mai am izbucniri, dar nu mai sunt neaparat mandra nici de faptul ca vorbesc, citesc si scriu in japoneza, sau ca sunt aici cu bursa. nu-s nici prima, nici singura, si n-a cazut inca nimeni pe spate, desi la inceput, sincer, ma asteptam.

mi-am luat-o,si mi-o mai iau inca, des si bine, in barba. scriu ceva, si proful citeste chestiunea respectiva de fata cu mine, cu voce tare. taie cu rosu in stanga si-n dreapta, se mai si hlizeste la o exprimare mai ciudata. fac prezentare in fata clasei si-mi este forfecata in tot felul de feluri, care mai de care mai pungente si astringente. but fuck, who cares. ce mandrie, ce rusine… atata ma duce capul! nesansa! si gata, bine ca am scapat!

bah, nu-i de bine. mi s-o fi urat de atata “studiu”? sau e o etapa? nu-s insensibila chiar tot timpul, though… unii ar zice ca tocmai dimpotriva, am un orgoohoholiuuuu, mama-mama, in crestere pe zi ce trece. hm, really? poate am papataci doar azi, si-mi trece bazdacul dupa urmatoarea prezentare. sau poate nu, dar lehamitea si lenea si sictirul n-au omorat pe nimeni. asa ca…

 

life

se intampla prea multe in ziua de azi. si eu n-am timp. un roman a luat palm d’or, o japoneza a luat grand prix. stiu, old news… vreau si io sa vad filmele alea! ministrul japonez al agriculturii s-a sinucis. la ei lumea isi da des demisia facandu-si mea culpa cu plecaciuni adanci si uneori lacrimi in ochi, dar sinucideri la nivelul asta cica n-au mai fost de vreo 50 de ani. hm.
citesc bloguri ale unor oameni din tara, pe multi dintre ei nu ii cunosc (dar as fi putut, sunt prieteni ai unor prieteni). vara vine mai devreme in romania, asta e concluzia mea in momentul de fata. blogurile respective sunt pline de poze cu mare si plaja, cu exclamatii despre mare si plaja. aici ne pregatim abia de sezonul ploios- abia dupa o luna de vreme umeda si insuportabila, o luna luuuuuunga si chinuita in care n-o sa stim daca apa de pe piele e transpiratie sau ploaie….-a, si abia cand o sa inceapa vacanta, adica in august (!!!), eh, abia atunci o sa ne gandim la vara si in japonia. la vara, dar nu neaparat la mare. mersul la mare la ei nu-i fenomen social, transhumanta,  ca la noi…poate finca ei oricum au mare peste tot, si nu-i cine stie ce realizare sa ajungi acolo. anyway, voi vreti deja la mare, vorbiti de plaja si faceti poze cu fete dragutze si aproape goale pe sezlonguri, eu ma pregatesc sa indur depresia anuala, cauzata de ploile asa de marunte de zici ca le imprastie Cineva cu pulverizatorul,  cu aer asa de dens ca parca respiri sub apa, cu haine rancede, etc, etc. parfum!