sa traiasca nea pilot (si secundul/secunzii, si flight attendantii/attendantele, si personalul tehnic de la sol si din turnul de control…si in general, toata lumea!) ca ne-a dus si ne-a intors si nu ne-a lasat pe jos… decat atunci cand era cazul, si inca uimitor de lin (prima aterizare perfect lina pe care o am la Kansai International Airport- de obicei bate vantu’ peste Marea Japoniei, acolo, da’ acuma nici n-am simtit cand am ajuns de la 10.000 de metri la 4000…)
deci, da, am supravietuit si de data asta… acuma, cand ma uit pe geam la avioanele decoland de pe aeroportul de langa casa mea, ma gandesc ca ce minunate sunt ele, inaltandu-se asa madre si avantate pe cerul albastru (hohoho)…
apropo de cerul albastru, vine, in sfarsit toamna si in japonia. ma rog, partea ei frumoasa si senina, ca pana acuma ne-a cam plouat. da’ a inceput sa miroasa a kinmokusei, semn clar de toamna. mda, cand baraie cicadele e vara, cand miroase a kinmokusei e toamna, si pe luna e un iepuras care face turtitze de orez… din nou, din seria “you know you’ve been too long in japan when…” incepi sa vezi/auzi lucrurile asa cum le vad ei. cand incepi sa te identifici cu preconceptiile/misconceptiile lor. whatever!
si io care ziceam ca m-am simtit acasa in spatiul european! de simtit, chiar m-am simtit, ce-i drept. in touch with “my” normality. mai ales in elvetia, as zice. m-as stabili la geneva, cred. si la lyon, poate. la milano, nu stiu zau, prea multi romani. da’ oricum, una peste alta, tracand peste faptul ca “bariera lingvistica” m-a cam tinut din scurt (si ca acuma caut cuvinte in dictionarul japonez ca sa ma pot exprima in romana!!!), ca eram din nou ca studentul de la politehnica (ala cu ochii inteligenti, da’ care nu stie sa se exprime), si toata lumea imi vorbea in italiana/franceza de parca era de la sine inteles ca eu le puteam raspunde in limbile respective, trecand deci peste toate astea, in europa m-am simtit acasa… oana am ajuns in romania, ce-i drept, unde totu-i bine si frumos daca stai cu familia si prietenii, doar ca daca iesi pe strada lumea-i asa de agresiva si gri, si suparata, si plina de griji, incat zambetul tau de vacanta iti piere in doi timpi si trei miscari. dupa o saptamana, n-am mai simtit nevoia sa multumesc cand cumparam ceva (am multumit in continuare, da’ asa, emfatic, de “uite ce civilizata is io spre deosebire de voi”), nu le-am mai zambit soferilor care ma lasau sa trec pe zebra (ca mi-era sa nu urle dupa mine sa le dau numarul de telefon)… era sa-mi las pantoful, cum numai o cenusareasa romanca ar putea face, in namolul dens si cleios de pe cararea dintre blocuri… am vrut sa aprind aragazul fara chibrituri, si am asteptat ca usa de la maxi-taxi sa se deschida singura in statie… eh, mi s-a urcat japonia la cap, s-ar zice.
ce m-a mirat si m-a intristat cel mai tare “acasa” e ca in doi ani jumate, aproape nimic nu s-a schimbat. cel putin, nu in bine. da’ ma rog, poate n-aveam dreptate sa ma astept sa gasesc “europa” in romania dupa numai juma’ de an de la intrarea in UE. de fapt, naiba stie ce ma asteptam sa se schimbe. numa’ mi-ar fi placut sa nu ma faca oamenii sa-mi uit de sentimentul ala de vacanta frumos, cu care venisem din elvetia/franta/italia. dar probabil ca-n tara ta nu poti avea pretentia sa fii in vacanta. bah!
