midlife crisis か？

am citit pe blogul unui prieten de-al unui prieten…s.a.m.d, ca femeile care scriu bloguri sunt urate, frustrate sau maritate. omul glumea, desigur, da’ mi-a cam taiat pofta sa scriu. caci maritata nu-s. la cauza, unii ar putea trece primul adjectiv, la efect, pe al doilea. bleah!

oricum, n-aveam mare lucru de scris. in afara de venting about feelingul asta de sfarsit de an, la care se adauga unul nou, de sfarsit de 20’s. ca-n 2 luni o sa fac 30 de ani. bah, big deal, doar se stie ca, in ziua de azi, the 30’s are the new 20’s, the 40’s are the new 30’s, and so on and so forth. asa zicea s., care face 40. pe de o parte e si adevarat, si suna si incurajator. pe de alta parte, seamana cu chestia aia de-o zic barbatii cu scula mica, ca tehnica e baza. sau nu?

a, mi-am adus aminte, scriind despre “scula”(bear with me, stiu, iar scriu despre organe- dar de data asta e din interes pur lingvistic!)- ca mai vreau si io sa scriu d-astea, da’ i can’t bring myself sa le scriu asa cum sunt, ca parca ma violenteaza si pe mine… iar cand scriu mai eufemizat, mi se pare ca scriu articole d-alea din penthouse, cu sulita lui desfacand trandafirul ei petala cu petala… yuck! pff, nici macar n-am talent! anyway, citind io diverse bloguri si commenturi si asa mai departe, mi-a placut ideea cu “p..la” si aia cu “pwla”. vom implementa )

hai ca m-am binedispus singura! ca de fapt voiam sa scriu despre frustrarile mele legate de apropierea pragului de 30 de ani. cum erau ele de 2 feluri, unele orientate spre trecut, si legate de asteptarile societatii (am 30 de ani si nu-s nici maritata, nici nu muncesc, nici plozi n-am facut inca, ca oamenii NORMALI…), si altele despre viitor, si asa, mai absolute, nu’s cum sa zic (futu-i, imbatranesc fizic, da’ psihicul nu tine pasul, si ce naiba ma fac daca o sa ajung la 80 de ani si o sa mor fara sa fiu inca pregatita pentru asta???).

partea cu ce asteapta societatea de la mine sa fi facut pana la varsta asta, recunosc, e apa de ploaie. the 30’s are… deci mai am timp. daca imi vine cumva cheful. (zic ca n-am chef pentru ca n-ajung la struguri? hm, dar asta-i alta poveste. sau nu?). acuma, cred ca pana la urma m-as impaca si cu ideea ca n-am facut ce fac toti, ca nu-s “in randul oamenilor”. imi fac randul meu, ca tarzan care-si face singur gaura, na! da’ ce ma roade (si din ce in ce mai mult in ultima vreme) e partea cu imbatranitul si muritul. nu ma simt de 30 de ani, si, de exemplu, nu mi se pare nici ca ai mei se simt de 50… cum o sa reusesc sa ma simt de 80, si sa astept sa mor, ca asa-i NORMAL? asta, ma rog, presupunand ca o sa ajung pana la 80…

ma opresc, ca simt ca ma prost-dispun la loc. pfuuuuuuuuuu…

 

a venit toamna

っていうか, se cam si trece de-acuma… zilele sunt scurte, si, poate tocmai d-aia, lumina e densa, frunzele sunt rosii si galbene si portocalii… in magazine si pe strazi a dat deja iama, evident, spiritul craciunului japonez care ma enerveaza asa de tare: mos craciuni rosii si zambareti, decoratiuni sclipicioase, jingle bells fara nici un sens- ca de obicei, ma iau dracii si vreau sa le spun ca e prea devreme, muuuuult prea devreme, si de altfel, probabil nici mai incolo io n-o sa am timp de craciun, nici anul asta. anul trecut pe vremea asta scriam la lucrarea de masterat, acuma am de buchisit la o prezentare pe 28, si de incropit un articol pentru o revista… bah, de fapt nu despre asta voiam sa scriu.

ieri vorbeam pe mess cu i. si mi-a trimis un link cu bitza feturing parazitii, ala cu “vorbeste vinul”, the ultimate hip-hop love song. care mi-a adus aminte de facultate si m-a bagat in galeata cu melancolie, asa, cum sa zic… tineam minte ca astia de la parazitii erau niste mistocari si aveau versuri pline de porcarele fruste pe care nu le auzeai in alta parte, da’ noua ne placeau si ne distrau, si le invatasem pe dinafara: “mami, eu ma duc la mare sa sug p…./vai, mama, ai grija, ca acolo sunt multi golani. vrei sa vin cu tine?” sau “viata e plina de rahat/ iar tu esti plin de viata” , si asa mai departe. cum am avut io odata un prieten care vorbea numai in citate din “matrix”, sau unul care vorbea in citate din reclame, mie mi se intampla sa vorbesc in citate din parazitii. sincer, ma mai apuca si acuma. erau misto. erau putin vulgari, dar aveau versuri inteligente, foloseau, pe langa cuvinte referitoare la organele reproductive si la reproducere in general, si o gramada de cuvinte destepte, d-alea cu multe silabe, in contextul adecvat. erau suparati, porniti impotriva sistemului, violenti, tineri si nelinistiti, rebels without a cause, ce sa mai. sau asa mi se pareau mie atunci. erau ceva ce eu nu puteam sa fiu. droguri, sex, chestii. baieti de baieti. versus fata cuminte si studioasa mereu cu nasu’ in vreo carte de, say, literatura engleza veche. 

am reascultat acuma niste melodii mai vechi de-ale lor, si vreo cateva noi, sau ma rog, scoase anul trecut, si m-am deprimat total. nu mai sunt funny. nu mai sunt ceea ce n-aveam io curajul sa fiu. sunt o chestie cu care ma identific prea mult, ca atitudine. bitter&old.

 

my freakin’ love life in japan

…si zic numa’ “freakin’” finca nu-mi place sa ma exprim vulgar in scris… in ton cu my inner eyebrow incruntandu-se peste my inner eye, my inner mouth bolboroseste niste porcosaguri mult prea maiastre in momentul de fata… desi ca habar n-am pe cine-s de fapt furioasa, probabil pe mine.

nu-mi dau seama cum am ajuns sa fiu ceea ce sunt acuma… ce procese subtile s-au desfasurat de-a lungul anilor, si m-au facut asa cum m-au facut. ce mi se intampla acuma trebuia sa mi se fi intamplat demult, cand aveam timp de tampenii d-astea legate de un love life prea imbarligat. dar deh, daca liceul l-am facut intr-o clasa de fete, intr-un grup de fete cu care ma simteam bine, ce-i drept, noi, care mai de care cu compexele noastre, noi, necurtate de (prea multi) baieti, ca cine se baga la una, trebuia sa inghita tot pachetul… si dup-aia in facultate am facut marea greseala sa ma indragostesc head over heels de, evident cine nu trebuia… nabadai, chestii, si uite-asa au trecut 4 ani de potentiale zburataceli in cuib in cuib- io femeia unui singur barbat, el barbatul unei singure femei (sau ma rog, asa am crezut io pana la proba contrarie- urmata de ruptura si mai cu nabadai, a broken hearted-ness that seemed to last forever- ‘course it didn’t but still, am mai pierdut fo’ cativa ani dup-aia si ca sa-mi ling ranile…)

and so i emerge, uite-asa cum ma vedeti, nu ma dau pe (la?) 5 baieti. io nu la ei, da’ ei da la mine… nu chiar 5, da’ si mai mult de unu’ sunt prea multi. ca uite descopar ca nu stiu sa spun nu. si nu pot sa aleg. ba, am 30 de ani maine-poimaine, de ce in loc sa se simplifice lucrurile, se complica? pai da, cunoscatorii cica zic ca o femeie e de-adevaratelea femeie abia pe dupa 30 de ani- adica, o sa am si mai multi pe cap de la anu’?  cross my heart and hope to die, nu ma laud si nu vreau sa ma dau mare ca ce buna si populara sunt, as fi vrut din tot sufletul sa fiu asa cand eram in liceu, in noptile alea de dupa discoteca cand plangeam ca nu voiau baietii sa danseze cu mine (grin), da’ acuma sa ma trasneasca daca-mi doresc! unu si bun nu se poate sa primesc? de ce tre’ sa am unu’ insurat (separat),  care mai si traieste la mama naibii, dar pe de alta parte e de familie, calm si relaxant, si-n plus imi si inmoaie genunchii numa’ cat se uita la mine; unu’ care sta aici, e super de treaba si de viitor, dar mi l-as dori mai mult ca frate mai mic+ beer buddy (evident ca el are alte aspiratii!); si unu’ in romania care ma aia la creier ca daca-mi e dor de el ca lui ii este (mie nu)… a, si nu se stie niciodata cand se gandeste pakistanezul ca poate mi-am revizuit atitudinea si vreau sa fiu cu el… ca nu-mi pare genul care cedeaza usor…

de fapt, nu, revin, nu ca nu cedeaza ei usor, nu-i asta problema… ar fi trebuit io la un moment dat sa invat sa spun “nu” mai ferm, ar fi trebuit sa am multe ocazii sa exersez refuzul, in liceu, in facultate, pana mea… acuma, nu reusesc sa conving pe nimeni ca chiar nu vreau… si-o sa sfarsesc si-acum ca si-n alte ocazii, dand dovada suprema de “availability”, ba chiar si de afectiune ( in mintea lor!)- o sa ma culc cu ei. de mila. putin si de curiozitate. dar mostly de ciuda ca nu reusesc sa-i refuz fara sa se simta ei naspa. yet another lousy lay. da’ macar i didn’t hurt their feelings. nu atunci, pe moment, ca dup-aia… la naiba, cat te poti culca cu unu’ inainte sa te tradezi cumva!

sunt o lepadatura superficiala, dar cu remuscari. cretin animal! imi place de ala de la mama naibii finca mi-o pune bine (brr, ce exprimare!)? finca e departe si… mai rarut e mai dragut? si asta d-aci ce cusururi are? de ce naiba nu poa’ sa-mi placa?? sau alalalt, ce-avea? era un pic enervant si injura cam mult, dar altfel…

nu pot sa fac o alegere ca lumea, de viitor, in cunostinta de cauza… nu pot decat sa astept “sa se aleaga” singure lucrurile, cumva, da doamne! cateodata, nu se prea aleg ele la timp, si mai sfarsesc si prin paturi in care nu tineam neaparat sa ajung, dar n-am stiut cum sa ma feresc. ii las pe cate unii (acuma, e drept ca nu-s asa de multi, vorbim totusi de un numar mai mic decat degetela de la o mana- pana acum!) sa-mi faca ce vor ei, cateodata reusesc s-o iau destul de “impersonal” cat sa-mi si placa… se-ntampla niste chestii mecanice, sunt atinsi niste centri nervosi, mintea imi iese din cap si mi se concentreaza in buricele degetelor, pe spate, pe piele in general si, de la un moment dat, nu prea mai conteaza ca am ajuns acolo numa’ finca as fi avut de ales, da’ n-am stiut cum… a doua zi e naspa, dar memoria da la spate repede chestiile neplacute, ca altfel am muri de depresie… si uite a naibii chestie, io tot uit, si tot repet greseala, si de fiecare data cand o repet imi aduc aminte ca nu mi-a placut nici data trecuta, si-mi incrunt my inner eye sub my inner eyebrow, si ma rastesc cu my inner mouth, doar ca mai inner ear nu vrea sa auda… sau aude, dar tot degeaba, ca my inner self e self de lepadatura superficiala… desi cu remuscari…

nu mai inteleg nimic. am zis ca poate daca scriu, imi trece pacla asta cu care m-am trezit de dimineata pe creier, si ciuda, si dracii… nu stiu ce-am rezolvat, nu stiu cum sa ma scot… poate-mi spuneti voi. vorba aia, ご意見ご指導よろしくお願いいたします. 

 

in tara asta…

am stat la coada la o expozitie dali mai bine de o ora… nici la rodin nu era prea liber… acu’ mai multi ani, am stat la coada si la o expozitie de-a unuia de-al lor, sesshu, parca. cozi organizate frumos, cu benzi d-alea de panza intinse pe stalpi, toate speciale pentru acest gen de ocazii, cu panouri din loc in loc sa-ti spuna cam cat mai ai de asteptat pana sa intri in muzeu, cu domni/domnisoare de la muzeu care sa-ti spuna cum sa te incolonezi si sa-si ceara scuze din 10 in 10 minute ca te pun sa astepti… ma rog, ideea nu e ca e o tara civilizata, ca asta stiam cu totii, ci ca lumea sta la coada ca sa intre la muzee. si la temple. la concerte de muzica clasica nu erau cozi, ca e cu bilet, dar, de fiecare data cand m-am dus io, sala a fost plina. orice concertel are publicul lui aici. la teatru traditional, de asemenea. n-ai sa vezi sala goala. nici bibliotecile nu-s goale niciodata. si nu ma refer la bibliotecile universitare, care si pe la noi forfotesc de studenti studiosi, ci la bibliotecile normale, municipale sau prefecturale. care-s pline si forfotesc aici, nu de studenti studiosi, ci de oameni de toate varstele, care vin, citesc, consulta catastihe, harti, albume, trag la xerox, iau notite…

se cultiva lumea-n tara asta, ceva de speriat!  io zic ca-i minunat!

 

oda avioanelor

sa traiasca nea pilot (si secundul/secunzii, si flight attendantii/attendantele, si personalul tehnic de la sol si din turnul de control…si in general, toata lumea!) ca ne-a dus si ne-a intors si nu ne-a lasat pe jos… decat atunci cand era cazul, si inca uimitor de lin (prima aterizare perfect lina pe care o am la Kansai International Airport- de obicei bate vantu’ peste Marea Japoniei, acolo, da’ acuma nici n-am simtit cand am ajuns de la 10.000 de metri la 4000…)

deci, da, am supravietuit si de data asta… acuma, cand ma uit pe geam la avioanele decoland de pe aeroportul de langa casa mea, ma gandesc ca ce minunate sunt ele, inaltandu-se asa madre si avantate pe cerul albastru (hohoho)…

apropo de cerul albastru, vine, in sfarsit toamna si in japonia. ma rog, partea ei frumoasa si senina, ca pana acuma ne-a cam plouat. da’ a inceput sa miroasa a kinmokusei, semn clar de toamna. mda, cand baraie cicadele e vara, cand miroase a kinmokusei e toamna, si pe luna e un iepuras care face turtitze de orez… din nou, din seria “you know you’ve been too long in japan when…” incepi sa vezi/auzi lucrurile asa cum le vad ei. cand incepi sa te identifici cu preconceptiile/misconceptiile lor. whatever!

si io care ziceam ca m-am simtit acasa in spatiul european! de simtit, chiar m-am simtit, ce-i drept. in touch with “my” normality. mai ales in elvetia, as zice. m-as stabili la geneva, cred. si la lyon, poate. la milano, nu stiu zau, prea multi romani. da’ oricum, una peste alta, tracand peste faptul ca “bariera lingvistica” m-a cam tinut din scurt (si ca acuma caut cuvinte in dictionarul japonez ca sa ma pot exprima in romana!!!), ca eram din nou ca studentul de la politehnica (ala cu ochii inteligenti, da’ care nu stie sa se exprime), si toata lumea imi vorbea in italiana/franceza de parca era de la sine inteles ca eu le puteam raspunde in limbile respective, trecand deci peste toate astea, in europa m-am simtit acasa… oana am ajuns in romania, ce-i drept, unde totu-i bine si frumos daca stai cu familia si prietenii, doar ca daca iesi pe strada lumea-i asa de agresiva si gri, si suparata, si plina de griji, incat zambetul tau de vacanta iti piere in doi timpi si trei miscari. dupa o saptamana, n-am mai simtit nevoia sa multumesc cand cumparam ceva (am multumit in continuare, da’ asa, emfatic, de “uite ce civilizata is io spre deosebire de voi”), nu le-am mai zambit soferilor care ma lasau sa trec pe zebra (ca mi-era sa nu urle dupa mine sa le dau numarul de telefon)… era sa-mi las pantoful, cum numai o cenusareasa romanca ar putea face, in namolul dens si cleios de pe cararea dintre blocuri… am vrut sa aprind aragazul fara chibrituri, si am asteptat ca usa de la maxi-taxi sa se deschida singura in statie… eh, mi s-a urcat japonia la cap, s-ar zice.

ce m-a mirat si m-a intristat cel mai tare “acasa” e ca in doi ani jumate, aproape nimic nu s-a schimbat. cel putin, nu in bine. da’ ma rog, poate n-aveam dreptate sa ma astept sa gasesc “europa” in romania dupa numai juma’ de an de la intrarea in UE. de fapt, naiba stie ce ma asteptam sa se schimbe. numa’ mi-ar fi placut sa nu ma faca oamenii sa-mi uit de sentimentul ala de vacanta frumos, cu care venisem din elvetia/franta/italia. dar probabil ca-n tara ta nu poti avea pretentia sa fii in vacanta. bah! 

 

avioane

inainte de avioane: m-am uitat sa vad daca ma citeste cineva- hihihi, nu! ce bine e sa ai un blog in spatiul internetic, deci foarte public, dar care sa fie la fel de privat ca un jurnal de hartie pe care-l tii in sertar!! ei, nu ma plang, m-am uitat numa’ asa de curiozitate, stiu ca nici nu scriu prea des, nici cine stie ce chestiuni interesante…mai stiu si ca am doua cititoare fidele, pe care le salut pe aceasta cale, hehehe!

voi stiti deja ca mi-e frica de avioane (si de gandaci, exact), si ca sunt nebuna din puctul asta de vedere. dar ma iubiti si ma iertati, si ma suportati cand va impui capul cu prostiile mele.

de la geamul apartamentului meu se vad avioanele decoland de pe aeroportul itami. io m-am nascut si am crescut in galati, unde n-avem aeroport, si unde avioanele erau o chestie care se vedea destul de rar, asa ca am ramas pana in ziua de azi cu obiceiul de copil intarziat de a arata cu degetul orice masinarie zburatoare care se vede mai mare sau mai clar pe cer- ca la mine pe maidan era un eveniment cand se vedea avionul, deci toti copiii erau in competitie care descopera mai multe- erau ca un fel de trifoi cu patru foi, sau ceva de genul asta… cand m-am mutat la bucuresti, parca erau mai multe zburatoare d-astea, si-n japonia, nu mai vorbesc… dar de cand m-am mutat in ikeda, am ocazia sa le vad in acele 5-10 minute de dupa decolare, cand n-ai voie sa-ti scoti centura de siguranta si sa te misti din scaun…momentele alea in care se pot intampla tot felul de belele, cand inca aerul nu-i destul de rarefiat ca sa faca avionul mai usor… ma rog, ati prins ideea. in consecinta, in primele cateva luni dupa ce m-am mutat, de fiecare data cand auzeam zgomot de motor de avion, ma duceam la geam sa-l vad cum se ridica… sa-l imping cu vointa mea in sus, pe de o parte, si pe de alta parte, sa ma conving ca, oricat de multe ar decola, toate reusesc sa ajunga la inaltimea de croaziera fara incidente. ceea ce asa a si fost, pana in ziua de azi. cand totusi nu ma mai duc la geam sa verific. da-mi dau seama dupa zgomotul motorului, sic!

acuma, convietuirea asta cu avioanele credeam ca o sa ma vindece de frica de zburat. da’ n-am io norocul asta…pana la urma, tot cu metoda veche o sa-mi inving frica si-o sa ma urc in avion si poimaine: 1) trebuie sa ma urc, am dat un pumn de bani si altfel n-am cum ajunge acasa; 2) poate totusi nu pica; 3) si daca pica, dupa ce mor n-o sa mai simt nimic (desi de curand mi-am dat seama- cam tarziu pentru o obsedata ca mine- ca pana la momentul “dupa ce mor”, daca e sa pice, caderea o sa fie lunga, si o sa am timp sa ma gandesc la o gramada de lucruri, si o sa-mi fie ingrozitor de frica, si-o sa-mi para rau de o gramada de chestii pe care n-am apucat sa le fac).

ca sa nu mai spun ca ma enerveaza faptul ca zburatul asta ma face idiot de superstitioasa si religioasa. mi-am muscat limba cand mi-am cumparat biletul….daca e semn rau? nu-mi pun obiecte cate patru in valiza- “patru” si “moarte” se pronunta la fel in japoneza….zbor intr-o marti, cand sunt trei ceasuri rele… am facut curat in casa duminica, daca ma bate dumnezeu? pe de alta parte, nu pot sa cred in talismane norocoase, sau in rugaciuni. adica iau din superstitii et co, evident, numai partea rea… si de frica tot nu scap!!!

speram, totusi, ca o sa fie bine… acuma ezit daca sa scriu “daca nu, sa stiti ca va iubesc pe toti”. intotdeauna am scris entry-uri d-astea “testament” pe blog. si-ntotdeauna m-am gandit ca s-ar putea sa fie pieze rele… da’ daca doamne fereste? sa raman cu lucruri nespuse? hm… in orice caz, mai bine ma opresc. aia pe care ii iubesc o sa stie asta si daca nu apuc sa le spun. pe de alta parte, de ce n-as apuca? atata lume zboara in fiecare zi, si nu pateste nimic, iar in accidente de tren si masina mor mai multi oameni…bla-bla-bla! daca as putea sa cred!!! doamne ajuta…

 

1,2,3, proba de microfon

incercam sa scriem folosind internet explorerul. ca vad ca nu mi-a mers cu opera. daca si asta face figuri, cred ca ma enervez.

voiam sa mai scriu despre inca o chestie. saptamana trecuta ma intorceam de la scoala si asteptam cu bicicleta la semafor. de nu se stie unde, a venit o vrabiuta, cred ca era pui, care a zburatacit foarte nehotarat pe-acolo- banuiesc ca inca nu stia ca lumea sa zboare, sau poate era bolnava, sau ceva- anyway, la un moment dat n-a mai putut, si-a dat sa aterizeze pe bordul unei masini, dar n-a reusit si-a cazut sub masina. si dup-aia s-a facut verde si nenea cu masina a trecut peste fara nici o jena. am crezut ca poate vrabiutza o sa nimereasca cumva intre roti, dar, ceasul rau, pisica neagra, n-a fost sa fie. a calcat-o numa’ bine, si atata i-a fost.

(pe explorer merge ca lumea!)

anyway… in cele cateva secunde in care am avut io drama vrabiutei sub ochi, m-am tot gandit ce sa fac…cand am vazut ca pica sub masina, am avut o clipa impulsul sa ma duc s-o iau…dup-aia m-am gandit c-o s-o recuperez dupa ce trece masina…dup-aia, cand am vazut c-o calcase, pentru o clipa, am fost- culmea culmilor!-cumva usurata. nu mai puteam face nimic. nu mai trebuia sa fac nimic. nu mai era nevoie sa ma gandesc ce-o sa fac cu vrabia dupa ce-as fi salvat-o, nu mai era nevoie sa-mi fac griji despre ce-ar fi zis oamenii din jur cand m-ar fi vazut adunand vrabiute muribunde de pe strada!

in concluzie, ce voiam sa zic este ca mi-i sila de mine ca desi, pe de o parte, am pornirea asta sa ajut animalute, babute care nu pot sa treaca strada, etc, pe de alta parte imi fac probleme ne-necesare si egoiste despre “ce-or sa zica ceilalti”! am mai avut problema asta si inainte, cand am dat jos din copac una bucata pisoi care nu mai stia sa coboare singur, si a trebuit sa ma urc io dupa el, ditamai capra… sau cand am vazut tot un motan, bolnav, in fata unui bloc, si am stat si m-am uitat la el o gramada, incercand sa ma hotarasc ce-as putea sa fac, unde sa-l duc… de fiecare data am avut pornirea aia initiala sa fac ceva, si dup-aia mi s-a parut ca o sa fiu ridicola si-am vrut sa trec mai departe, dar pana la urma am luptat cu mine si am luat initiativa… da’ luptatul asta cu mine si cu frica de “losing face” ma scoate din minti. ma face sa ma urasc sincer, sa-mi fie greata de fiinta sociala din mine…

gata. asta a fost. ma duc sa citesc chestii destepte.

 

chestii la intamplare

a fost taifun, a fost cutremur… parintii mi i-am educat bine, nu se mai alarmeaza la fiecare stire nebuna de la teveu’ romanesc. tata verifica frumos pe harta (google earth, eventual), si o calmeaza si pe mama, care, ca orice femeie, ca si mine, nu le prea are cu hartile. si gata. prietenii mi-au mai scris sa ma intrebe daca-s ok, am apreciat gestul, dar m-am enervat pe astia care transmit informatii doar vag adevarate.

(imi poate spune si mie cineva  de ce nu vrea blogul asta sa se scrie ca lumea? imi rupe randurile cand mi-i lumea mai draga, sau mi le lungeste la infinit…m-am saturat! e de vina browserul? ma iau dracii!)

asa… voiam sa mai zic ca uneori tot mi se mai pare ciudat ca sunt unde sunt… dupa mai bine de 3 ani! cred ca am ceva probleme la cap. de cele mai multe ori uit de toata chestia asta cu traitul intr-o tara straina, cu oameni ciudati care vorbesc o limba ininteligibila… da’ am momente in care ma identific asa de tare cu ei si cu felul in care vad ei strainii, incat incepe sa mi se para si mie imposibil sa inteleg japoneza, mi se pare crazy sa n-am chiar nici un problema sa ma plimb cu trenul, sa vorbesc cu oamenii la banca, la magazin, la scoala, sa merg la cumparaturi, etc, etc.

mda… am ajuns la concluzia ca ma scoate din minti felul in care se poarta cu mine site-ul asta. ma las de bloguit momentan. poate incerc din internet explorer. ca nu se mai poate!

 

does that make me crazy? possibly…

deci am iesit zilele astea cu doi tipi.

unul din ei e student la mine la facultate, la masterat (i.e., cu vreo 4 ani mai mic). baiat destept si ambitios. doar ca putin plod, si foarte pushy. unde naiba s-o grabi, nu stiu, ca el de-abia si-a-nceput masteratul, si io mai am, slava domnului, de stat la doctorat.

pe celalalt l-am cunoscut intr-un bar acu’ vreo trei saptamani, cand am fost in tokyo. inginer pentru marina americana, nascut in senegal, crescut in franta, vine in japonia o data pe luna si sta cate 10-12 zile sa-i invete pe astia cum sa umble cu navele de razboi. ca si ex-barbatul visurilor mele, mai coptut, desi nu-si arata varsta. calm, ponderat, ii place sa danseze si ii ajung 5 ore de somn pe noapte.

cu ala micu’ as putea sa ma vad daca nu zilnic, atunci saptamanal, sa facem excursiuni locale et co, cu celalalt m-as vedea numai cand si cum- ca e vine el in japonia, dar nu chiar in osaka, si vine cu treaba, nu sa se intalneasca cu mine.

care-mi place mie? evident, al doilea. se prea poate ca-mi place finca nu se grabeste nicaieri, ca e cu creierul mai asezat, si ca hormonii-i zburda in cantitati si moduri rezonabile.

pe de alta parte, acuma io stau si ma intreb daca totusi  nu-s un pic dusa de-acasa. cumva tin io neaparat sa am relatii d-astea de la distanta. daca da, de ce? e mai romantios?  sau doar mai putin complicat? cateodata, crazy as it might sound, n-am timp sa ma-ntalnesc cu oameni. si unii dintre ei pur si simplu nu inteleg chestia asta si se supara ca-i evit. yes, maybe i’m a nerd. da’ ganditi-va si voi un pic cu creierul ala al vostru, e oare posibil ca tocmai, m-am cam plictisit de-atata invatat, si vreau naibii sa termin o data mai repede si sa scap? ma enerveaza tineretul asta care freaca menta pe banu’ guvernului japonez, pana mea, poate la 24-25 de ani li se pare ca-si mai permit.  i, on the other hand, want out! da’ nu pot sa las toate balta si sa-mi iau lumea in cap, asa ca incerc macar sa termin ce-am inceput in cel mai scurt timp posibil.

si d-aia sunt mereu busy. si d-aia am disponibilitati de indragosteala pentru un tip care-i mai mult plecat. bah, cred ca mi se pare si un pic romantic. plus ca, anyway, cred ca m-am si cam prea obisnuit cu genul asta de relatii sucite. does that make me crazy? hmda…

 

unlearning pride. and/or shame.

nu ma plang, doar observ. inainte imi venea sa ma arunc de la balcon, sa-mi bag capul in nisip, sa-mi smulg parul, si alte asemenea reactii extreme, daca ma faceam de ras in vreun fel sau altul, dar mai ales in chestii academice. mi-era groaza ca cineva trebuie sa-mi citeasca referatele si sa vada de ce ineptii sunt in stare. sau scrisorile. sau jurnalul intim. traiam cu frica de a “lose face” in fiecare zi.

de cand am venit in japonia, am invatat, incet dar sigur, sa ma doara incolo si-ncoace. a fost un proces complex. intai, inainte sa fac prezentari la seminarii, trebuia sa-mi verifice cineva japoneza, asa numitul native check (imi aduc aminte cateodata ca prima data cand a trebuit sa fac o astfel de prezentare, proful mi-a sugerat s-o scriu in engleza si s-o “vorbesc” in fata clasei in japoneza! pfuuuuuuu! ma ia rasul din multe puncte de vedere…de parca ei ar fi inteles ce scriam io! de parca io as fi fost in stare mai degraba sa vorbesc decat sa scriu in japoneza!!!) ma rog. dup-aia, cand ajungeam sa fac in cele din urma prezentarea, aveam nevoie de atata efort si concentrare numai ca sa nu uit citirile la kanji, incat n-aveam timp nici sa am emotii, nici sa ma gandesc ce chestii penibile zic. in urmatoarea faza, m-am invatat si sa scriu mai “fluent”, si sa citesc gandindu-ma la ce zic, nu ca robotelul. da’ fiecare prezentare se producea, in genere, dupa o noapte sau mai multe de nesomn, in consecinta tot nu eram foarte constienta de ce si cum ziceam.

una peste alta, in cele din urma m-am obisnuit sa nu ma mai simt cu motz. e drept ca mai am izbucniri, dar nu mai sunt neaparat mandra nici de faptul ca vorbesc, citesc si scriu in japoneza, sau ca sunt aici cu bursa. nu-s nici prima, nici singura, si n-a cazut inca nimeni pe spate, desi la inceput, sincer, ma asteptam.

mi-am luat-o,si mi-o mai iau inca, des si bine, in barba. scriu ceva, si proful citeste chestiunea respectiva de fata cu mine, cu voce tare. taie cu rosu in stanga si-n dreapta, se mai si hlizeste la o exprimare mai ciudata. fac prezentare in fata clasei si-mi este forfecata in tot felul de feluri, care mai de care mai pungente si astringente. but fuck, who cares. ce mandrie, ce rusine… atata ma duce capul! nesansa! si gata, bine ca am scapat!

bah, nu-i de bine. mi s-o fi urat de atata “studiu”? sau e o etapa? nu-s insensibila chiar tot timpul, though… unii ar zice ca tocmai dimpotriva, am un orgoohoholiuuuu, mama-mama, in crestere pe zi ce trece. hm, really? poate am papataci doar azi, si-mi trece bazdacul dupa urmatoarea prezentare. sau poate nu, dar lehamitea si lenea si sictirul n-au omorat pe nimeni. asa ca…